Our trip around the Globe!

Screen Shot 2017-10-27 at 10.30.58.png

Come fly with me.

- Parcă a trecut un an de când am plecat, așa-i?  îi spuneam lui Andrei, foindu-mă pe scaun. 

- Așa simt și eu. Încă nu-mi vine să cred că a trecut tot. Chiar tot.. și își pierde privirea înspre gesturile stewardesei, care ne arăta cu mâinile întinse unde sunt ieșirile de urgență.

Eram pe zborul spre casă, spre România. Nu a trecut mult până s-a înălțat avionul deasupra orașului, care părea să fi ieșit din nisipul fierbinte. Dubaiul e cu totul altfel decât orice mai văzusem, dar ca să fiu sinceră, impresia asta ne-a lăsat-o tot ce am întâlnit întreaga vară.

Ne-am lipit fețele de geam când avionul a decolat. Andrei mă strâmtora pe scaun, aplecându-se peste mine din dreapta mea, ca să prindă un ultim peisaj a arhitecturii urbane. Vedeam încă vârful clădirii Burj Khalifa care înțepa norii. Arăta ca dintr-un film SF, dintr-un alt an, poate altă galaxie.

Aveam un gol în stomac care mă ținea nemișcată. Nu, nu mi-e frică de zboruri. Mi-e frică de ceva mult mai frecvent întâlnit în viața omului. Mult mai uzual, mai banal.. 

Cum trece timpul așa de repede? mă întreabă bărbatul meu, acum revenind pe scaunul lui și parcă citindu-mi gândurile. 

- La asta mă gândeam și eu. îi răspund distantă, ne mai mirându-mă că trecem prin aceleași trăiri emoționale. 

Dacă am învățat ceva despre noi vara aceasta, a fost întocmai asta: ne transmitem, la un nivel pe care nu știu dacă-l vom înțelege vreodată, toate sentimentele. Receptoarele noastre nu numai că sunt deschise unul spre celălalt, ci sunt de-a dreptul obsedate să oglindească ce-i în sufletul persoanei iubite. Iar pe el, simt că-l iubesc din ce în ce mai tare. 

Deja eram deasupra norilor și stewardesa își ocupase locul din fața cabinei. Toți pasagerii, majoritatea români, se făceau comozi în scaune. Aveam 6 ore lungi de călătorit înainte.

Acum, aveam o bucată de timp pusă de-o parte, înainte să fiu bombardată de toate treburile neîncepute sau neterminate care mă așteptau acasă. Un mix de nerăbare și groază îmi stârnea gândul la Cluj. Mi-era dor, mi-era strâin, dar cel mai iminent era faptul că știam, că o dată ajunsă acasă, tot ce am trăit va rămâne în trecut. Se va cristaliza într-o amintire.. și atât. 

Golul în stomac părea să fie din ce în ce mai adânc, cu cât tăceam amândoi mai mult. Știam că și el se gândea la același lucru, când am propus să ne lăsăm tristețea deoparte și să ne bucurăm că am avut ocazia să ne îmbogățim viața în felul în care o făcusem.

Așa că mi-am scos telefonul și ne-am uitat împreună la pozele aleatorii pe care le-am făcut în acele momente rare când ne mai aminteam că avem acces la tehnologie. Asta ne-a adus zâmbetul pe buze și ne-a ocupat aproape tot timpul pe drumul nostru înapoi.. 

Dar acum, venită acasă, povestind din nou cu tine, mi-ar plăcea să vii și tu cu noi pe avion, pentru un moment lipsit de semnal sau de orice altă grijă, și să te uiți cu noi.

Crede-mă, în momentul în care le-am făcut, singurul scop a fost să nu uitam prin ce am trecut .. Nici de cum să le postez aici. Dar m-am răzgândit, să știi, atunci când am realizat câ într-un fel sau în altul, și tu faci parte din cercul apropiat de oameni pe care țin să-i țin cât mai aproape. Deși am uitat de Cluj, nu am uitat de tine. 

Nu va fi tipicul de blog post cu care, poate, ești obișnuită, dar va ilustra esența lipsei mele din online din ultimele luni și știu că are să-mi justifice lipsa în ochii tăi.. Așa că hai să o luam cu începutul.

Unde am rămas cu poveștile? Ah, da, în America. Hai că incepem de acolo!

 


✈︎

Lake Tahoe, California

Screen Shot 2017-10-27 at 08.59.03.png
Screen Shot 2017-10-25 at 21.01.33.png

Cea mai mare parte a verii ne-am petrecut-o lângă un lac montan din California, unde ții minte că am fost și acum doi ani. Lacul a rămas neschimbat în frumusețea lui. Este și sunt convinsă că va rămâne o destinație preferată a americanilor din Bay Area și a noastră, a câtorva români care ne-am îndrăgostit de experiențele avute acolo.

Am locuit împreună cu două prietene de-o viață și încă trei fete pe care le-am cunoscut abia când am ajuns. Eu cu Andrei am avut dormitorul și baia noastră din casa tipică celor din Tahoe, dar cu fetele ne întâlneam mereu în bucătărie, în living și pe terasă, când ieșeam toate de la lucru sau când urma să plecăm toate pe barcă sau la shopping, prin orașele apropiate. 

Cel mai mare oraș din jur este Sacramento, capitala Californiei, unde ne-am petrecut chiar primele zile și de unde ți-am scris ultimul articol. Deși lucram aproape zilnic, orele la job treceau ca somnul de după-masă. Repede. 

Zilele mele începeau înainte să se trezească fetele, cu o alergare ușoară până la lac, urmată de un sfert de oră de meditație, cu ochii închiși, întinsă pe pietrele de la buza apei, unde simțeam vibrațile fiecărui val lin care se apropia de mine. Clujul, atunci, era foarte, foarte departe de lumea în care intrasem.

La lucru purtam o uniformă chiar cochetă: o cămașă albă, o fustă strâmtă nisipie și o cravată colorată cu care obișnuiam să-mi asortez rujul. Jobul la restaurant, ca server, îmi permitea să intru în vorba cu oamenii, să le aflu povestea și să le dau ocazia să le-o spun pe a mea.

A fost un joc de dute-vino, nu o muncă adevărată, așa am simțit. Iar oamenii erau de toate felurile. De la cupluri de 50 de ani, în pantaloni de piele neagră cu un aer grundge rock și o dragoste la fel de vie și obraznică, cum le era și outfitul, la tineri alcoolizați cu ocazia petrecerii de burlacie a unuia din gașcă, la domni și doamne distinse care ședeau pe milioane de dolari, la actori din LA și genii IT din Sillicon Valley. 

Pe scurt, fel și fel de personaje cu care sunt convinsă cu numai în America te poți întâlni, iar asta, pentru mine, era însăși o experiență neprețuită. 

De multe ori mă gândeam ce mă atrăgea la stilul acela de viață. Să fie banii câștigați cu ușurintă? Aerul proaspăt și peisajul atât de diferit de cel de acasă? Lipsa responsabilităților apăsătoare, atunci când știi că acum, trăiești și gândești doar pentru o vară? Eh, cu toate în seamă, am ajuns la concluzia că e un pic din toate, dar de fapt, nici una. 

Screen Shot 2017-10-26 at 11.12.12.png

Adevărul este că-mi place provocarea de a începe de la 0. E înfricoșător, dar liberator. Cam cum ți-ai da drumul din avion, când sari cu parașuta, pentru acel moment nu contează cine ești sau ce crede lumea despre tine. Ești doar tu și cerul ..și mintea ți-e limpede.

Cred că viața pe care am ales-o acasă, e întocmai opusul vieții pe care o aleg când plec de aici. Îmi place să țin pentru mine ceea ce descopăr. Să las oamenii să mă descopere pe mine, fără să aibe o părere formată în avans, din imagini online și bârfe mondene. Să nu conteze cum m-am machiat sau câte like-uri am strâns la o poză.

E o lume mai simplă și de multe ori, mai sinceră, iar pentru gura asta de aer curat, sunt dispusă să renunț uneori la confort, bani, aprecieri sau chiar prestigiu. 

Și sunt ciudată, știu, pentru că atunci când sunt în Cluj, simt nevoia să ies înainte, să schimb ceva, să fac ceva, să trag de mine și de tine și să mă asigur că nu numai că jucăm jocul societății, dar că-l câștigăm, nu alta! Și le vreau pe toate, cariera, succesul, stilul de viață.

Eh, vezi tu, am ajuns la concluzia că uneori, locul te face pe tine mai mult decât îl faci tu pe el, iar teoria asta, și numai de dragul de-a avea o viață plină și variată, merită experimentat în cât mai multe feluri.

Screen Shot 2017-10-26 at 12.04.56.png

Mi-e greu acum să fac un sumar a trei luni de experiențe în SUA într-un singur alineat, dar ce țin să-ți mai spun e că am câștigat prieteni pentru o viață pe parcurs, am mers în aventuri, am condus distanțe mai mari decât am făcut vreodată la noi în țară, tocmai pentru că setea de nou și zumzetul metropolelor Americane ne atrăgeau ca un magnet. Am făcut o mulțime de drumuri până în San Francisco, cu fetele, într-un Crystler elegant, dar foarte vechi.

Toate poveștile de pe drum, gumele si micile drame din casă m-au învățat și ele multe. În primul rând, că e greu să conviețuiești cu mai mulți oameni într-o casă, în special când toți sunt atât de diferiți cum eram și noi. 

Apoi, că uneori, am mare nevoie de momente de liniște, momente doar pentru mine în care să pot reflecta ceea ce se întâmplă în jurul meu. Am petrecut și multe ore citind, fiind probabil singura nebună care cară câteva kilograme de cărți pe un zbor internațional. 

Dar cele mai dulci momente au fost acele mici victorii pe care le-am simțit cu Andrei. Atunci când am făcut cel mai extraordinar traseu cu montainbike-ul pe creasta muntelui de lângă lac, numit the Flume Trail ( Google it! ) sau atunci când ne-am luat de nebuni să ajungem în Santa Cruz, la ocean ca să prindem răsăritul. Iar acesta e doar începutul. 

Screen Shot 2017-10-25 at 21.49.54.png

... and very bad choices

Și dacă tot vorbim de amintiri dulci, trebuie să-ți confesez: am clacat!

America, în măreția ei, are mâncare foarte, foarte proastă, dar cu o putere mare asupra celor pofticioși.

Primele luni am reușit să-mi păstrez dieta curată, dar pe final, când știam că decurând nu mai am acces la înghețata americană, signature cocktails sau pancakes ca ale lor, am sărit pe prostii.

Am să-ți spun înainte să mă întrebi: Acum am 7kg de dat jos! 

La naiba, de ce e trebuie să fie atât de rău tot ce e atât de gustos?!

 

 


✈︎

tokyo, japan

Cu banii strânși în State am hotărât să-i investim în noi, așa cum știm cel mai bine: prin experiențe. Așa că am început să ne uităm la harta lumii cu ochii foarte deschiși. Voiam să avem posibilitatea să mergem oriunde ne taie capul și după o vară în Cali, așa am și făcut.

Văzând deja mare parte din ce ne interesa în America, curiozitatea noastră a luat-o spre est. 

Din toată Asia, Japonia a fost prima aleasă de amândoi și singura pentru care am convenit din start că nu vom face nici un compromis. Tokyo trebuie văzut, gustat și savurat, așa că primul zbor pe care l-am rezervat a fost spre metropolă. 

 

Screen Shot 2017-10-26 at 12.05.23.png

Chiar prima zi din vacanța noastră a însemnat și prima zi de răceală zdravănă pentru mine. Mă plimbam cu febră pe străzile aglomerate și îmi simțeam gâtul inflamat, în timp ce încercam din răsputeri să nu-mi las durerea să ne încetinească. Avam atât de multe de văzut!

Zborul peste ocean, din San Francisco până în Shanghai, unde am avut escala, a durat o zi întreagă. Am dormit aproape tot zborul, ruptă de oboseală de la împachetatul până târziu din noaptea de dinainte. 

( Abia la 22:00 am realizat că nu ne încap toate în bagaj. La 22:30 mi-au cumpărat fetele un geamantan, din Reno, un oraș din Nevada, unde noroc că erau plecate la cumpărături. Abia dupa 00:00 au ajuns acasă, iar eu numai la 02:00 am terminat de împachetat! La 04:00 ne-am pornit cu mașina spre San Francisco, de unde aveam zborul la 10:00. Dar stai! La 9 trebuia să mergem la ambasada Chinei ca să ne ridicăm viza, iar traficul la ora de vârf a dimineții din San Francisco nu ne-a ajutat deloc să ajungem la timp. Noi trebuia deja să ne facem check-in-ul. )

Eh, a spus cineva că va fi ușor? N-a spus nimeni.

Ei bine, cu toată nebunia, am ajuns să ne îmbarcăm în avion, unde aerul condiționat nu se putea opri și bătea chiar pe gâtul meu întins, în timp ce salivam încet pe umărul lui Andrei. În Tokyo ajunsesem defectata. Dar asta nu ne-a oprit.

Orașul, pe cât de imens, e de-o cuățenie inegalabilă. Întreaga țară nu are probleme cu criminalitatea, iar din ce am văzut nici cu vulgaritatea. Din multe puncte de vedere sunt cu mult înaintea noastră, iar din altele, parcă au conservat tot ce e distins din trecutul lor și filozofia lor de viață, iar tocmai asta îi face diferiți și frumoși. Tokyo ne-a fascinat pe amândoi.

Dar despre japonezi am să-ți povestesc mai multe mai târziu. Astaaaa fiindcă am găsit o comoară într-un magazinaș de pe o stradă lăturalnică din Harajuku, cel mai fashion-forward cartier din Tokyo. E un kimono vintage de o delicatețe fantastică pe care pur și simplu nu l-am putut lăsa din mână. Abia aștept să-l stilizez într-un outfit ceva mai european și să-ți pregătesc o postare. Am să-ți spun atunci și acolo tot ce mi-a plăcut la Tokyo și la japonezi. 

Dar înafară de inspirația vestimentară cu care pot să zic că am părăsit orașul, am mai rămas și cu experiența de a merge la templu sau a savura un bol de ramen ( sau vreo 5 ) proaspăt și aburind. 

✈︎

Osaka, japan

Din Tokyo ne-am îndreptat spre Osaka, coborând în sudul insulei. Deși e un oraș cosmopolit și tineresc, noi ne-am retras la periferie, unde hanurile tradiționale japoneze încă erau de găsit. Voiam să vedem o parte mai veche a Japnoiei, mai puțin globalizată.

Așa am ajuns să dormim la un Ryokan înconjurat de o grădină japoneză. Am fost primiți cu atât de multă atenție, încât aveam impresia că ne confundau cu cine știe ce vedete. De la faptul că ne schimbau pantofii și ne serveau cu ceai cald ori de câte ori ne întorceam la cazare, la faptul că ne așteptau yukata-uri ( o haină ca un halat tradițional, pe care îl poți purta în medii informale ) în camere pe  mărimile noastre, la micul de jun tipic, cu minim 6-7 feluri de mâncare, fiecare servită cu minuțiozitate într-un bol mic de ceramică, până la faptul că întotdeauna veneau lângă ieșire ca să te salute cu o plecăciune atunci când părăseai Ryokan-ul. 

Întreaga cameră era îmbrăcată în bambus, iar prin minimalismul ei, pur și simplu îți dădea o stare de pace interioară de care nu te mai săturai. După Tokyo și gripa mea, asta a fost tot ce mi-aș fi putut dori vreodată.

 


✈︎

beijing, China 

După Japonia ne-am îndreptat spre China, mai exact, spre capitală. În prima instanță aveam de ales între Tibet și Beijing. Marele zid chinezesc a fost motivul principal pentru care am ales destinația cea din urmă, asta și pentru faptul că Tibetul s-a dovedit a fi mult mai greu accesibil fizic, cât și legal, în comparație cu Beijing-ul. 

L-am făcut pe Andrei să-mi promită că vom merge altădată într-o călătorie acolo, când vom fi mai pregătiți și ceva mai informați. Între timp, am ajuns în Beijing și am avut un adevărat șoc  cultural.

Diferența dintre japonezi și chinezi a fost prima lecție. Știam că nu sunt confundabili, dar n-am avut idee chiar cât de diferiți sunt. Cultura, sau poate lipsa de cultură, dată fiind cenzura comuniștilor, a chinezilor e cu siguranță izbitoare pentru orice european. Lipsa noțiunii de spațiu personal și dialectul lor social, prin care își manifestau bună starea prin mizerie și gălăgie, chiar ne-a pus la încercare toleranța. 

Fiind noi "ăia ciudați" pentru ei, am încercat să ne integrăm și să ne punem cât de mult în papucii lor. Am avut și norocul să ne împrietenim cu un istoric, undeva la un popas, unde am luat prânzul împreună. Cu el am povestit mai multe despre motivele din spatele felului lor de a fi, iar asta ne-a ajutat să fim mai puțin exigenți în judecată. 

Știai că din cauza comunismului din China, populația nu are acces nici măcar la Google? Ei bine, noi n-am știut până nu am ajuns acolo. Deși nu pare mare lucru, a fost atunci când am realizat că Google Maps ne-a folosit ca ghid în orice excursie din ultimul an și că ne bazam constant pe el. În China, poți s-o uiți. Ne-am rătăcit ore în șir, iar nimeni nu știa engleză, chiar dacă voiau să ne ajute! Dar știi ce? A fost chiar amuzant. Știam în ce ne băgăm, știam că vom fi ca singuri pe lume.

Screen Shot 2017-10-26 at 12.05.09.png

the Great Wall

În Beijing am cunoscut în schimb o mulțime de backpackeri veniți din vest. Ne-am împrietenit cu o gașcă de englezi, printre care istoricul, și cu o franțuzoaică. Ea venea din Rusia cu trenul trans-siberian și după jumătate de an de mers din țară-n țară, a ajuns în Beijing. Cu ea ne-am petrecut o mare bucată din timpul din China.  

Fiecare își dăduse demisia de la job-ul până atunci mult dorit și plecase solo ca să vadă lumea. Fiecare avea alt traseu parcurs, dar nici unul nu știa încă unde urmează să meargă mai departe. Trăind doar după simț, legând relații la tot pasul și ținând un jurnal de drum, călătorii aveau un stil de viață care ne-a sedus pe amândoi.

- Uite, se poate și altfel! Se poate și fără bani, fără un plan și fără o carieră, chiar și fără un partener de drum, să fii foarte, foarte fericit.. mmm.. de fapt, păr mai fericiți decât orice oameni am mai cunoscut vreodată. Nu ți-se pare? Îl întrebam pe Andrei la cină și mi-a confirmat, dând din cap cu gura plină.

Normal că ne-au inspirat, pe tine nu te-ar da pe spate să vezi niște oameni atât de liberi? 

Mai departe am început să simțim influența backpackerilor în stilul nostru de-a lua decizii, dar asta ne-a băgat în câteva belele mai târziu în trip. 

Dar până atunci aveam 13 000 de scrări de urcat pe the Great Wall of China. Traseul pe care am vrut să-l facem înglobea 7 cetăți aflat pe cele mai înalte puncte dintr-un mic segment al zidului, din apropierea Beijingului. Practic, am parcurs undeva la 6 kilometrii în pantă, din cei aproape 9 000 de kilometrii pe care îi numără zidul. 

Cu un drum, am aflat și de ce e numit great. Sunt puține lucruri create de om atât de impresionante cum a fost zidul acesta. Văzându-l în depărtare, părea să contureze vârful munților la întâlnirea cu cerul. Iar munții erau acoperiți cu o vegetație atât de densă și atât de spinoasă, încât mi se părea aproape imposibil să umbli printre plante, darămite să cari pietre în brațe, în timp ce urci pe munte, fără hrană, fără medicamente și fără vre-un prospect că în viitor ți-ar fi mai bine. Nu îmi pot imagina cât de grea putea fi această muncă pentru bieții oameni care și-au sacrificat viețile să-l facă. 

Peste 3 milioane de oameni au murit muncind la zid. Majoritatea dintre ei, sunt încă îngropați printre pietrele zidului, muncitorii neavând timp, putere sau voie să îi îndepărteze. Există nenumărate povești despre familii destrâmate din cauza zidului, iar multe mituri se învârt în jurul crăpăturilor din acesta. Crăpăturile se cred a fi cauzare de lacrimile nevestelor, care își caută soții cu disperare zile în șir. 

Hike-ul a fost pe departe cel mai greu pe care îl făcusem vreodată. Era o zi destul de sinistră, ceața s-a lăsat la baza munților, iar noi ne adânceam în liniștea desăvârșită care ne înconjura.

Pășind pe el, nu știam dacă să ne simțim onorați sau revoltați. Chinezii ne-au spus că alternativa pentru soluția cu zidul, ar fi fost războiul neîncetat cu mongolii, însă partea tristă a fost că toți cei întrebați au mărturisit că ar fi preferat să moară în luptă, ca niște eroi, decât muncind pe zid ca niște sclavi.

Dacă e eroic sau nu, cert e că violența lasă urme, iar zidul chinezesc, deși e acum o mare atracție turistică, nu e nimic mai mult decât o imensă cicatrice a unei țări.

 

 


✈︎

hong kong, hong kong

 

Abia așteptam să ajungem în Hong Kong, să ne reîntoarcem la civilizație, spuneam noi. Dar deși așteptările erau mari, orașul în sine nu ne-a încălzit pe nici unul. Prima impresia a fost WOHW, dar după, încet, încet, am început să ne simțim din ce în ce mai tare ca într-un labirint. 

Orașul are talentul de a părea la fel, în oricare colț ai merge. Fiind suprapopulat și limitat ca spațiu fizic pentru extindere orizontală, orașul a crescut în sus. E considerat cel mai vertical oraș din lume la momentul actual și sincer, nu ai nevoie de prea multe secunde în el, ca să-ți dai seama de asta. Nici Tokyo, Dubai sau New York nu te obligă la fel de tare să umbli cu capul pe spate.

Te face să privești în sus și pentru faptul că multe dintre atracții nu se află la parter. De la magazine, la muzee sau restaurante, multe dintre ele sunt la etajul 7, 8 sau 18.

Noi am schimbat câteva camere de hotel, fiindcă ne-am tot prelungit șederea, îți spun imediat de ce, iar fiecare cameră pe care am avut-o a fost la un etaj mai sus de 20. Priveliștea pe timpul nopții era absolut încântătoare. Mai că-ți venea să-ți pui un ruj și s-o gonești spre un rooftop bar, cu terasă deschisă, ca să simți că ai întreaga viață de noapte a orașului sub picioare.

 

Screen Shot 2017-10-26 at 12.06.51.png

Am făcut-o și s-a simțit teribil de bine, în special în comparație cu Hong Kong-ul pe timp de zi, care e frenetic, aglomerat indiferent de zi sau oră și e cald, domnule, e CALD!

Poluarea produce o a 2-a linie a orizontului, ca o umbră a celei reale. Aerul condiționat de la etajele 40 și ceva îți picură pe frunte în timp ce treci de al zecelea Starbucks de pe aceeași stradă. N-am nimic cu Starbucks-ul, dar îmi lipsește factorul autentic al locului, atunci când simt că metropola își pierde din personalitate.

În schimb, ce mi-a plăcut, a fost faptul că au conservat una dintre atracțile cele mai vechi ale orașului: farmaciile de medicină alternativă. Chinese Medicine e un trend prin America și multe țări europene, dar pentru mulți asiatici, este singura soluție pentru asigurarea bună strării. 

Am intrat de zeci de ori în farmaciile pe care le găseam în cale. Mă uitam la borcanele mari cu sutele de tipuri de vietăți marine uscate și păstrate pentru efectele lor benefice. Într-un mod oarecum simplificat, credința lor este că poți obține calitățile cele mai bune din animalele acestea, atunci când le fierb și bei lichoarea obținută. De exemplu, printre cele mai scumpe alimente ( oare se pot numi așa? ) sunt castraveții de mare. Se vând până în 500 USD per kilogram. Sunt cei din imaginea de mai jos, din stânga. Un castravete e cam cât palma mea deschisă, iar cu cât e mai spinos, cu atât e mai prețios. Această specie este considerată benefică în tratarea cancerului. 

Pe mine mă fascinează principiul de la care pornește medicina chineză și anume faptul că nu simptomele trebuie tratate, ci cauza, iar ca să elimini cauza, trebuie să readuci echilibrul în organism într-un mod cu adevărat holistic. Trup, minte și suflet - toate fac parte în procesul de vindecare. 

Aceste farmacii și însăși industria e protejată UNESCO, iar toate secretele le aparțin chinezilor și nu au voie să devină procesate sau comercializate mainstreem. Pentru mine, rafturile pline de ciudățenii și sticluțe cu desene, dar fără pic de alfabet roman, au fost un deliciu.

Oricum mă pasionează tot ce înseamnă terapie alternativă și găsirea unui stil de viață cât mai plăcut, din toate punctele de vedere, însă încăperile astea mă duceau direct în clasa de poțiuni de la Hogwarts.

Screen Shot 2017-10-25 at 21.24.48.png

Pentru backpackerii adevărați, a avea un plan prestabilit strică întreaga experiență!

Când îi întrebam ce au de gând să facă mai departe, ne răspundeau pe un ton afectat: vedem noi, cum am putea știi încă de acum?!

Puțin nepregătiți, ne-am lăsat și noi duși de val și ne-am propus să adoptăm același spirit. Hai, măcar de probă!

Eu nu sunt control freak, dar bărbatul meu este. Lui îi place să se simtă la cârma propiei vieți, iar pe cât poate, încearcă să-și construiască momentele din viitor cu un plan în gând. Dar uite, pentru ocazia trip-ului nostru, amândoi am hotărât că vedem mai târziu unde mergem mai departe. Totul a mers perfect, fără griji, fără așteptări pentru următoarea aventură. Trăiam mult mai intens prezentul și ne bucuram de noua noastră abordare.. asta până când am rămas captivi în Hong Kong. 

Zborurile pe care noi le vânasem cu ceva timp în urmă aveau escală prin Ho Chi Min, Viertnam. Voiam să vedem și Viertnamul, deci nu asta ne încurca, ci faptul că toate zborurile prin acel aeroport erau deja pline-pline pentru următoarele zile.

Noi nu aveam nimic cumpărat, bineînțeles. Doar voiam să fim spontani, ai uitat? Of, să vezi ce spontani a trebuit să fim din cauza asta până la urmă.

Hong Kong-ul e acum independent de China, iar reglementările de viză sunt în mod firesc diferite. Pentru China nu mai aveam viză, iar Hong Kong-ul e înconjurat de teritoriul Chinei! Puteam părăsi țara doar prin zbor. 

Așa am ajuns să ne mai tot prelungim zilele petrecute în Hong Kong, încercând cu disperare să găsim o ieșire. Orașul e scump și deja ne călca pe nervi, în special că știam că sunt alte destinații pe care am vrea mult mai mult să le vedem cu banii pe care îi investeam acum prostește aici, unde nici măcar nu ne plăcea. 

Primul nostru fail. 

- Vezi, de asta-mi place mie să fac planuri. Îmi spunea Andrei amărât, când căutam cazare pentru noaptea ce urma, tot în Hong Kong. Prețurile ajungeau acum la sume și mai mari, fiindcă mai erau doar câteva hoteluri disponibile.

Pe când în sfârșit ne-am găsit un zbor .. aproape decent, ( deși ne-a costat cât cel din SUA spre Japonia + Bangkok spre București) eram fericiți că am trecut de impasul în care ne aflam. Acum eram chiar fericiți că ne-am ținut de treabă în state. Munca de acolo ne-a iertat până și această greșeală. Phiu!

Dar încântarea noastră a venit la un stop subit când am realizat că mi-am pierdut gentuța unde-mi țineam toți banii, telefonul, cardurile și actele, pe drum spre hotel când mergeam să ne luăm lucrurile, ca să mergem mai departe la aeroport.. Mai aveam doar pașaporturile și telefonul lui Andrei, atât. 

Am fugit înapoi spre bus mai repede decât am crezut vreodată că pot să fug, dar degeaba. Am vorbit mai departe cu un domn care părea să facă parte din reglementarea transportului.. nu pe engleză, ci prin semne, dar și asta fără rezultat. Zâmbea empatic, dar nu știa cum să ne ajute.

Hotelul la care stăteam acum era gigant și avea o rută de autobuse care veneau din 10 în 10 minute, chiar în față. Am stat acolo, în stație, aproape o oră, intrând în fiecare bus care venea, căutându-mi geanta. Palmele îmi transpirau din ce în ce mai tare.

- Trebuia să plecăm deja la aeroport, pitic. 

- Știu. Mai așteptăm doar un bus, okay? 

- N-.. bine. 

Andrei nu știa cum să mă consoleze. Credea că totul e pierdut, încă de când mi-a văzut fața îngrozită când mi-am dat seama de ce făcusem. Dar eu nu aveam nevoie de consolare. Nu puteam percepe ideea că am putut fi atât de neglijentă, că din cauza mea, ajungem să dormim pe stradă, sau naiba știe ce facem până ajungem acasă. Fără carduri, cum putea cineva să-mi vireze bani imediat? Cred că se putea, dar oare și fără acte? Nici nu voiam să mă gândesc. Stii, sunt pierdută undeva în Asia, fă ceva! e ultimul lucru pe care aș fi vrut să-l scriu mamei.

Bus după bus, dar nici urmă de geanta mea. Minutele treceau. Normal, putea să o fi luat oricine.

Dar știi ce?

Chiar înainte să ne dăm bătuți, unul dintre soferi m-a chemat la el. A fost chiar ultimul autobus pe care am zis că-l mai încercăm. Andrei de mult s-a dat bătut. 

Șoferul, spre diferență de toți ceilalți, mi-a zâmbit larg și m-a întrebat ce culare e geanta pe care o caut. Deja mi s-a întors stomacul pe dos. 

- Black! It is black! am spus repede pe un ton mult mai ascuțit decât deobicei, începând deja să sar de pe un picior pe altul.

A ridicat-o atunci pe geam, iar eu am sărit în sus ca și cum aș fi câștigat la lotto. Am plâns de fericire. Toate pozele, toate amintirile mi-au revenit în brațe. Și nu numai ele, dar și banii pentru care am muncit o vară. Cu ei, puteam face și mai multe amintiri de aici în colo. 

- N-am vrut să zic nimic, dar eu n-am crezut nici o clipă că o să o mai vedem. mi-a spus Andrei dupa o oră de alergat la aeroport, când în sfârșit ne îmbarcam pe avionul pe care aproape îl pierdusem.

- Serios? Eu fix invers. N-am crezut nici o clipă că o să plec fără ea. i-am spus cu lacrimi în ochi. 

 


✈︎

Phuket Island, thailand

Screen Shot 2017-10-26 at 12.05.44.png

Ajunși pe insule, totul s-a schimbat.

Coborâți din minivan-ul care ne-a adus de la aeroport, ne-am întâlnit față în față cu un bărbat care ședea pe jos, pe două cârpe mototolite. Curăța un fruct ciudat, când și-a ridicat privirea și ne-a zâmbit larg. Când am trecut de el, fascinați de schimbul de peisaj, a urlat după noi într-o engleză stângace.

- Welcome to paradise!

Cam așa a și fost. Acum totul costa puțin, vremea era bună și noi eram mult mai relaxați. Ne începeam fiecare zi cu o nucă de cocos proaspăt crăpată. Ne împreieteneam cu oameni la tot pasul, ne jucam cu maimuțici și elefanți, și am făcut tot felul de mini excursii.

Ne-am cazat unde știam că vom intra în contact cu mai mulți tineri, iar asta a rezultat în ieșiri seară de seară și un schimb de-o grămadă de povești. Am aflat mai multe despre Tailanda stând la bar așteptând o Pina Colada, decât din articolele pe care le citisem în online sau orice văzusem vreodată la TV.

Iar plajele, plajele.. vai, sunt perfect. Apa e clară, cerul e fierbinte și nisipul e atât de alb. 

Screen Shot 2017-10-25 at 20.45.22.png

 

✈︎

phi phi island, thailand

Pe când am ajuns pe Phi Phi pielea ne emana raze de soare. Eram fierbinți la atingere și nu glumesc. Părul îl țineam mereu prins într-un coc sărat și aveam burtica plină de fructe. Simțeam că am găsit viața bună. Simțeam că ne-am putea muta oricând aici. Societatea nu mai părea să ni se potrivească. Voiam s-o lăsăm celor lacomi și să ne consturim aici micul nostru colț de rai.

Și să știi că nu suntem singuri tineri care gândim așa. Am cunoscut și aici brazilieni, australieni și canadieni, veniți deja de ani de zile în vacanță, dar nu au mai plecat.

Cochetam și eu cu ideea. Întotdeauna m-am consolat cu gândul că, dacă se întâmplă ceva grav în viața mea sau dacă lucrurile nu decurg așa cum îmi doresc din punct de vedere profesional, nu mă oprește nimic să plec pe-o insulă, și să le las pe toate acolo de unde au venit. 

Acum, planul meu B începea să prindă perspectivă. Și gust. Gust de cocos.

 

jungle life style?

Phi Phi e o insulă mică, mică, fără mașini sau francize, dar plină ochi de străini pregătiți de petrecere. După Phuket, unde afacerile din turism păreau să conducă viețile localnicilor și pentru un ban bun, păreau să fie dispuși să-și vândă oricând integritatea, Phi Phi avea un iz ceva mai relaxat. Parcă aici nimeni nu muncea și toată lumea se distra.

Să fi fost o iluzie? Poate, dar a fost una atât de dulce.

Screen Shot 2017-10-26 at 11.12.30.png

✈︎

Krabi, Thailand

Dintre toate locurile în care am fost în Tailanda, nouă Krabi ne-a plăcut cel mai mult. Atât Phuket, cât și Phi Phi sunt uneori prea turistice, însă în Krabi am simțit că trăim o experiență mult mai puțin fabricată, mai puțin alterată.

De la mâncarea pe care am gustat-o, la oamenii pe care i-am întâlnit pe parcurs, locul acesta ne-a oferit tot ce ne puteam dori. 

Screen Shot 2017-10-26 at 11.14.58.png

 

Apropo de mâncare, fiindcă știi că suntem niște gurmanzi ( mai mult decât mi-aș dori să fim ) țin să-ți spun că am gustat din toate. Aproape. Toate înafară de insecte. Chiar până acolo n-a mers nici curiozitatea noastră, dar pe străzi, cu precădere în Bangkok, se vindeau scorpioni pe băt, tarantule prăjite sau greieri ca garnitură și tot felul de alte ciudățenii care te lăsau cu gura căscată. 

 

Screen Shot 2017-10-25 at 21.19.23.png

✈︎

bangkok, Thailand

În Bangkok ne-am simțit puțin ca în București. Tărăboi mare, multe clădiri vechi, multe noi, multe monumente dedicate regelui și lui Budhha, eh, asta nu-i chiar ca-n București, dar spiritul locului semăna bine. Pe scurt, multe de văzut, dar nu tocmai orașul în care m-aș vedea trăind. 

Ne-am plimbat cu un tuk-tuk, un fel de scuter cu ataș, ca să vedem și noi cum e. Pe insule fie ne-a fost frică, fie nu aveam de ce, dat fiind că totul era atât de aproape.

N-aveam habar că am intrat într-o capcană de turiști și că totul a fost o regie. Am ajuns să ne cumpărăm costume făcute la comandă la un croitor Tailandez, la recomandarea unui om întâlnit aleatoriu pe stradă, atunci când șoferul nostru de tuk-tuk s-a scuzat că meargă până la toaletă. Trecătorul era înțeles cu șoferul, iar șoferul era înțeles cu domnul de la magazin. 

Fără să ne dăm prea bine seama ce se întâmplă și cu entuziasmul meu tipic, care mă ia uneori prea tare, am ajuns să ne cumpărăm costume la prețuri duble sau triple fată de cele ale pieței. Ajunși înapoi la hotel în aceeași seară am văzut online că sute de oameni mușcaseră aceeași momeală.

Dar în cele din urmă n-a fost atât de rău. Le-au făcut în sub 7 ore și le-au livrat direct la hotel. La 02:00, când recepționera ne-a adus pizza la cameră, ne-a adus și costumele. Dimineața următoare am plecat la aeroport cu ele după noi și ne întrebam oare ce ne veni. Fiindcă, de fapt, nici unul nu ni le doream.

Am rămas în schimb cu o haină bună și o poveste și mai bună de povestit, atunci când vrem să rândem unul de celălalt.. și până la urmă se putea și mai rău! Puteam pierde toți banii în Hong Kong și nu ne-am fi permis tuk-tuk-ul, darămite costumele. 

Vara noastră a ajuns însă la sfârșit și oboseala începea să se resimtă, dar o dată cu ea și nevoia de a povesti altora tot ce am văzut și ce am simțit pe parcursul ultimelor luni. 

Screen Shot 2017-10-27 at 08.52.30.png

✈︎

Dubai, United Arab Emirates

Când am terminat de răsfoit albumul de poze de pe telefonul meu, acesta deja se înfierbântase, dar nu l-am lăsat deoparte. Am început o notiță digitală intitulată: 50 incredible things we did this summer. Și am început, împreună cu al meu, să notăm toate lucrurile pe care nu vrem să le uităm niciodată. Lista? E pe pagina mea de fb.

Când am ajuns la capătul ei, simțeam că poate aș putea ajunge și la 100, dacă nu s-ar termina zborul și m-aș mai gândi puțin înapoi, dar am hotărât să nu forțez lucrurile. Amintirile cele mai marcante au ieșit singure la suprafață. 

 


✈︎

Bucharest, Romania

Ajunși în aeroport, Andrei visând la cine știe ce, constată că și-a uitat pașaportul în avion și trage o fugă înapoi pe unde venisem. Vezi de ce ne potrivim?

Îl aștept cuminte, în timp ce toți pasagerii cu care călătorisem își iau locul la vamă. Atunci, singură, când deja eram pe sol românesc și oricât mi-aș fi încălzit inima cu pozele noastre, trebuia să recunosc că da, întradevăr trecuse o aventură de-o viață, mi-am promis ca îmi voi dedica viitorul să continui lista, să văd lumea. Nu ne oprim aici, mai avem atâta timp, atâte de văzut, atâtea de trăit.. îmi spuneam. Numai faptul că lumea e atât de mare îmi umpluse golul. 

Acum, sunt gata de viața din Cluj. M-am binevenit pe mine, pe eu cea de acasă, când am realizat că tot ce construisem aici, e exact ceea ce mă reprezintă și dacă nu e, o voi schimba după felul în care m-am schimbat și eu. Cred că chiar dacă uneori nu știu unde și cărei lumi aparțin, libertatea de a mi-o crea îmi va aparține întotdeauna. Cât despre blog, cred că va suferi niște schimbări, dar cred că ne vor prinde bine amândurora.

Dar știi ce? Toate vin la timpul lor și simt că acum am mai mare încredere și mai mare răbdare pentru tot ce urmează să vină.

Pentru moment, te salut cu drag. Ne despărțim și noi aici, în România, dar numai pentru puțin. Dar dacă vrei, te invit să-mi scri mai jos, la commentarii, orice ți-a trecut prin gând pe întregul zbor și ne vedem mai departe la noi acasă. 

x

 

✈︎

Cluj-Napoca, Romania

.. to be continued