Doua inele, doua suflete si o poveste

Lasa-ma sa te iau de mana si sa te duc cu mine intr-o seara de Septembrie..

.. pe o straduta din Venetia, unde picurii ploii tulburau apa canalului in care ne oglindeam. Gondolele erau legate de mal, una cate una, asteptand sa treaca ploaia si sa iasa din nou cu indragostiti la plimbari lungi si rabdatoare, unde doar mangaierile contau mai mult decat frumusetea peisajului.

 

Sfarsitul verii insemna revenirea Venetiei la autenticitate de odinioara. Turistii incepeau sa se rareasca, localnicii sa recucereasca restaurantele zgomotoase, cu lumina aurie, presarate ici-colo in marele labirint al orasului pe apa. Privita de sus, Venetia trebuia sa straluceasca ca un cer instelat. In apa recreeind fiecare lampa baroca, agatata de cladiriile atat de apropiate, incat fiecare pasaj creat intre ele parea sa-ti ofere intimitatea unei soapte la ureche.

Oraselul te apropria prin tot ceea ce era el. Incepand de la arhitectura care te trimitea inapoi intr-o lume uitata, dar de zeci de ori mai frumoasa ca cea de azi, pana la spatiile stranse prin care trebuia sa treci si atomsfera poetica data de toata verdeata iesita din zidurile vechi, dar cu atat de multa poveste. Daca iti inchideai ochii, puteai sa auzi rochiile fetelor fluturand in aer si gondolierii cantand in surdina. Puteai sa auzi coardele violonistului din fata Palatului Ducelui sau doar barcile Italienlior, calarind valurile marunte.

Dar acum, auzeai sunetul picurilor incepand sa se grabeasca spre ce parea a fi o ploaie de sfarsit de vara. Sfarsiturile erau apasatoare. Noi eram ajunsi la sfarsitul celor trei saptamani petrecute in Italia. Vara se termina, la fel si vacanta noastra, inceputa in Venetia si finalizata tot aici. Daca te uitai in stanga ta, ne vedeai pe noi, pe mine si pe Andrei, asezati in nestiire pe scara din piatra rece, care cobora catre canal, unde era ancorata o barca cu motor. Plangeam atunci. Eram macinata de ceva ce nu puteam intelege. Andrei statea aplecat, cu capul pe palme si coatele pe genunchi, ascultandu-ma indurerat cum gafaiam si imi stergeam fata cu podul palmei, incercand sa-i explic ceea ce simt.

Un amalgam de sentimente s-au adunat in seara aceea. Poate pentru ca era ultima noapte din vacanta.. sau poate pentru ca, cu doar jumatate de ora inainte, cand ne imbratisam in piata San Marco, in orasul care mi-a capturat pentru totdeauna o parte din imaginatie, am realizat ca sunt cu adevarat fericita.

Si atunci mi-au dat lacrimile, mult mai arzatoare ca deobicei. Simteam ca am ajuns la maximum de fericita cat as putea fi. Iar cand gandul acesta mi-a trecut ca un fulger prin constiinta, m-a infiorat pana in varful degetlor. M-a facut sa-mi fie frica, ca acum cand am gasit-o, sa nu o pierd. A fost cumva opusul teoriei ca atunci cand nu ai nimic de pierdut, esti cu adevarat liber. Ei bine, eu aveam ceva de pierdut. Era tocmai ceea ce am visat o viata intreaga.

 

Am inteles atunci ca fericirea vine cu responsabilitati.

Vine cu datoria de a o mentine, iar intr-o lume in care nu totul depinde doar de tine, realizezi cat de usor ti-se poate lua ceea ce ti s-a dat.

L-am privit in ochi atunci, pe omul din fata mea, si i-am spus ca il iubesc. Cuvinte pe care ni le spunem de zeci de ori pe zi si de fiecare data cu la fel de mult inteles ascuns in ele. Faptul ca atunci eram inlacrimata, nu il speria pe al meu. E obisnuit cu compasiunea mea si stie ca pana si cele mai mici intamplari imi pot starni un flux de emotii. Iar pana la urma, cred ca a inteles ceea ce i-am explicat de multe ori inainte, si anume faptul ca plansul nu e tocmai un lucru rau: Conteaza motivul pentru care plangi si nu eliberarea insine a emotiei, nu-i asa?

Dar acum, stand jos pe podeaua rece, cu ploaia presarata, agitandu-ne sufletele si tensiunea aceea densa in aer, plangeam pe bune. O idee mi se infiltrase in gand legata de noi. De relatia noastra. Iar atunci cand o idee isi gaseste un loc intr-un colt al mintii si ajungi sa-i dai suficienta atentie, ea prinde radacini. Si apoi, mai rau, incepe sa creasca, mai mare si mai mare, pana cand devine un arbore atat de generos, incat iti orbeste ratiunea. Ei bine, ceva de genul acesta se intamplase si acum. Aveam cumva senzatia, ca iubitul meu avea indoieli legate de noi. Ceva era diferit. Ceva se schimbase.. Si cel mai dureros, era ceva ce nu imi spunea.

Eu cred ca toti oamenii au un loc al lor, in interior, unde sunt numai ei si interesele lor, unde chiar si cel mai altruist suflet sau cel mai mare romantic, isi pastreaza un strop de egoism. Acel egoism sanatos. Acel egoism care face parte din sistemul nostru de autoaparare. Acel impuls, care se activeaza atunci cand simti ca urmeaza sa fi ranit, si ca din nimic, iti cladeste un zid de piatra, pe care-l alimenteaza cat de bine poate cu o falsa nepasare.

Acel strop de egoism incepea sa mi se tulbure in suflet. Nu stiam daca sa ma retrag acolo, in putinul ce mi-l mai pastrasem din el sau daca mai avem macar un astfel locsor de refugiu, dar il cautam cu disperare, in timp ce ii ceream explicatii.

"Ce se intampla cu noi? Avem o problema?" il intrebam, uitandu-ma la oglinda apei sparta de ploaie.

Am ajuns aici pentru ca pe tot decursul vacantei noastre in doi, m-a intampinat cu fel de fel de intrebari legate de viitorul nostru. Intrebari grele, dar normale de altfel pentru un cuplu atat de apropiat precum suntem noi. Dar in cazul nostru, intrebari total atipice. Toata relatia noastra a inceput si a continuat pana in ziua de astazi complet din intamplare. Fara calcule, fara planuri, fara ratiuni. A fost pentru ca a fost. S-a intamplat, pur si simplu. Si asta i-a dat si frumusetea.

Nici unul nu am sperat la ceva anume, dar fara sa avem idee peste ce am dat, am descoperit ceva atat de unic, incat nu se putea compara cu orice altceva din toata lumea. Intradevar, chimia a fost acolo, am facut click inca de cand ne-am cunoscut prima data, cu multi ani in urma, cand eram copii si prima noastra conversatie s-a petrecut la telefon, iar inca fara sa ne cunoastem am povestit, pe ceas, doua ore de dulci nimicuri. Ce a fost apoi o lunga prietenie s-a transformat intr-o dragoste de zile mari. O dragoste necontata, neplanuita si absolut fascinanta, care crestea cat vedeai cu ochii.

Fiecare zi a venit cu o noua descoperire unul despre celalat. Timpul ne impletea destinele si seriile le petreceam discutand in imagini vii toate visele noastre. Dorintele noastre ne legau, nu pentru ca se asemaneau, chiar din contra, ci pentru ca le simteam la fel de arzatoare.

Am inceput sa vorbim aceeasi limba, chiar sa spunem aceleasi lucruri in acelasi timp. Am schimbat sute de alinturi si porecle, mii de inside jokes si miliarde de sarutari. Am fost mereu genul acela de cuplu lipicios, care nu-si poate tine mainile unul de pe celalalt nici macar pentru un afurisit de 5 minute. O pupacioasa si-a gasit pupaciosul. 

Ne-am crescut unul pe celalalt prin sustinerea pe care ne-am oferit-o. Ne-am impins de la spate, ne-am ajutat sa devenim mai buni, mai sinceri, mai autentici. Am invatat adevaruri despre natura noastra si am ajuns sa ne deslusim experientele anterioare impreuna, asa incat sa ne intelegem pe noi, cei de astazi. Am inteles si faptul ca tot ceea ce se intampla acum formeaza cine vom fi in viitor.

Am inteles ca ceea ce suntem noi doi impreuna, e si ceea ce suntem pe cont propriu.

 

Am cladit un univers impreuna, in care ne alimentam cu spontaneitate, caldura si multa, multa joaca.

 

Am aflat si ca nu suntem deloc la fel. Ba chiar, ca suntem aproape opusi. Eu extrovertita, el introvertit. El alb sau negru, eu tonuri de gri. El matinal, eu pasare de noapte. Eu aer, el pamant. El e statornic, perseverent, realist si incapatanat, iar eu sunt rasfirata cu gandul in mii de directii, undeva deasupra norilor. Incapatanarea iarasi nu mi-e caracteristica. Eu sunt o fire care abia asteapta sa afle o a doua parere si e gata oricand sa o adapteze pe a ei, daca noile informatii sunt demne de asta. Un om care crede in dezvoltare si stie ca progresul poate veni doar din schimbari. Lui Andrei nu-i plac schimbarile si nici nu e impartit pe mai multe carari, ci stie concis ceea ce isi doreste. Defapt, el e genul de tip pe care il poti trezi la 4 dimineata, si sa-ti raspunda la orice intrebare inainte sa-si deschida ochii. Omul pur si simplu stie ce vrea. Pe cand la mine, lucrurie se complica mereu.

Dar uite, ca tocmai din diferentele noastre, am putut scoate fiecare invataturile de care aveam nevoie. Eu aveam nevoie de stabilitate, de pasiune, de o figura care sa ma ambitioneze sa fiu ceea ce vreau sa fiu, dar totodata invatandu-ma sa fiu mai calma in certuri si mai rationala in gandire, pe cand el a prins din flexibilitatea mea, a luat o doza de toleranta si un spatiu larg in care sa se desfasoare in voie, in cele mai nebune si mai puerile feluri. L-am invatat ca viata nu trebuie traita in singuratate. Ca problemele sunt mai usoare impartite pe patru umeri si ca oricand are o zi grea, pot sa-i ofer o raza de soare.

Daca ar fi sa rezum totul intr-o fraza, ar fi ca impreuna puteam fi atat adulti, cat si copii. Iar pentru noi, asta a fost cheia.

 

Cam toate astea le aveam in gand atunci, sezand pe scara aceea de piatra.

Cum puteam sa fi gasit noi ceva atat de perfect si totusi sa mi se para ca incepem sa ne stingem? Cum putea el, cel atat de hotarat, sa fie acum atat de neinteles.

Simteam o tensiune intre noi pe care nu am mai avut-o niciodata. Iar pentru prima data in toata relatia noastra, atunci cand il intrebam ce se intampla, parca nu raspundea nimic. Obisnuita fiind sa discut cu partenerul meu tot ce exista pana la soare si inapoi, nu facea nici un sens sa nu putem discuta despre ceea ce se intampla acum! Si ceva se intampla. Puteam sa o simt.

M-a intrebat cu cateva zile in urma, daca cred ca voi putea iubi acelasi barbat o viata intreaga. M-a intrebat cu inca cateva zile inainte de asta, cum vad eu relatia noastra acum sau unde imi imaginez ca vom fi peste 5 ani. Habar nu aveam, ma luase prin surprindere. Apoi am ajuns sa ne minunam cat de repede a trecut timpul pe langa noi si de faptul ca aproape am uitat cine eram inainte sa ne cunoastem.

Conversatiile noastre m-au pus pe ganduri. Nu credeam ca relatia noastra avea nevoie de o validare, in special cand eram martori la ceea ce era, zi de zi. Apoi, cand am incercat sa aflu de unde-i pornesc toate intrebarile, el se inhiba.

 

"Hai cu mine!" mi-a spus hotarat, ridicandu-se brusc de pe scara.

Inclestand servetelul ud in palma, m-am ridicat buimaca, fara sa mai spun vreun cuvant.

"Haide, pe aici."

"Nu inteleg.. unde mergem?"

Luandu-ma cu o mana dupa cap si sincronzandu-si tot corpul dupa mersul meu, continua,

"Ai sa vezi tu."

"Ma enervezi.. N-am terminat de vorbit! N-am rezolvat nimic inca."

"Vorbim cand ajungem, okay?" o spuse bland, cu o urma de zambet pe fata, care ma enerva si mai tare.

"Pai unde sa ajungem? Trebuie sa ajungem la Cluj! ... Deja e tarziu, oricum am stat mai mult decat trebuia." am spus, dandu-mi seama ca toata smiorcaiala mea ne costase inca vreo ora, cand drumul spre casa urma sa ne fura o noapte intreaga.

Am realizat atunci ca drumul cu masina, o mare parte din aventura unui road trip, avea sa fie una foarte neplacuta. Nu voiam sa-mi ia din nou imaginatia razna cu indoielile lui Andrei, si din ce observam, el nici nu avea nici o intentie sa vorbeasca despre asta, asa incat sa pot scapa de ele.

Promisiunea insa ca mergem undeva anume, era atat de actuala, de surprinzatoare si de dinamica, incat ma distragea de la propiile ganduri. Si trebuia sa recunosc, eram al naibii de curioasa. Toate localurile simpatice pe care le obervasem in plimbarile noastre mi-au trecut prin gand, dar fiind atat de intortocheata Venetia, habar nu aveam incotro ne indreptam. Cautam in toate amintiriile, daca exista vreun loc in care ne-am propus sa ajungem si nu am fost.

 

Mergeam repede si apasat. Ploaia incepea sa se mai linisteasca si noi inca nu vorbeam. Dar imi placea ca il simteam aproape, in graba pe care o crease, in special acum, cand aveam nelinistea ca s-ar putea, cumva, candva, sa-l pierd. Incercam sa nu ma mai gandesc la asta, cand..

Trecand peste un pod, se opreste dintr-o data. Desi nu eram singuri pe drum, si parul nostru inca acumula din ce in ce mai multa apa, mi-a oprit fata in palmele lui si m-a tras incet mai aproape.

Cand ne sarutam, am simtit ca lacrimile incep din nou sa-mi arda fata. Confuzia a ceea ce se intampla ma termina pe dinauntru. Dar pe cat de multe semne de intrebare imi ridicasem, sarutul lui era cald, lung si sincer. Era ca si cand m-as fi intors acasa.

Cand ne-am trezit din transa in care intrasem pentru cateva minute, imi spune prompt:

"Ce zici sa ne facem o regula, sa ne sarutam pe fiecare pod peste care trecem?"

Cu stangacia unei prime intalniri, am zis un " bine " timid, incercand sa-mi ascund entuziasmul si sa-mi cenzurez tristetea. Dar pana la urma, nu putem sa-mi las furia sa se scurga pe canalul de sub noi. Cel putin nu pana intelegeam pe deplin situatia!

Dar pod dupa pod, sarut dupa sarut, am revenit la o stare de liniste.

Asta, desi discutia nu mai luase loc, si nici locul unde mergeam, defapt nu exista si n-a existat niciodata. Ne plimbam incercuri, in labirintul noptii. Calatoria in sine mi-a redat ceea ce aproape ca uitasem. Noi suntem cine suntem acum. Nu cine am fost, nu cine vom fi. Ci suntem aici, si acum. Si intamplarea face, ca aici si acum suntem in Venetia, si e noapte, si ne sarutam de doua ore in coace, uzi leoarca, ca si cum fiecare atingere de buze ne-ar salva viata.

 

Cand in sfarsit ne-am asezat, nu mai simteam nevoia sa discut nimic. Grijile mele pareau distante.. pareau rezolvabile. Orice avea sa fie, eram pregatita sa intampin cu capul sus. Relatia noastra, si daca urma sa se termine ziua ce urma sa vina, fusese pentru viata mea o adevarata valoare. Un set de amintiri nepretuite, care nu numai ca mi-au dat savoare vietii, ci m-au format intr-un fel sau in altul intr-o persoana mai buna. Si pentru asta aveam sa-i multumesc.

"Cred ca sunt gata sa plecam acasa." i-am spus dupa ce ne-am terminat deserturile, servite in ideea ca sarbatorim ultima noapte italiana. Inca nu vorbisem nici un cuvant legat de noi, dar demonii mei m-au lasat in pace. Cel putin pentru acum.

Pe drum inapoi catre masina, ma gandeam la metafora a ceea ce facuse el, cu drumul, cu podurile, cu sarutarile.. pana si cu tacerea. Ma intrebam daca o facuse calculat sau daca doar prin intamplare m-a ajutat sa inteleg ceea ce aveam nevoie, ca sa ma linisteasca.

 

Cand am ajuns pe ultimul pod inainte sa plecam din orasul pe apa, cu sufletul calm, mi-am asezat capul pe pieptul lui. In el, inima parca i-se lovea de oase.

"Doamne, ce tare iti bate inima!" am constatat socata, crezand ca amandoi ne-am linistit. 

Defapt, nici nu stiam ca el s-ar fi stresat, avand in vedere ca eu eram aia macinata, si probabil prea preocupata de propria traire. 

"Esti agitat?!" am continuat.

"Nu." mi-a raspuns intarziat si straniu. Apoi, acoperindu-si ciudatenia, m-a intrebat:

"Mai vrei sa vii cu mine pe inca un pod?"

L-am privit cu aceeasi ochi ca si la inceputul serii, cand eram in San Marco si plangeam de fericire. Ma flata gandul ca mai vrea sa ma sarute inca o data, indelungat, inainte de plecare.

"Da." am zis chicotind discret, "Pe care?"

"Asta iti place?" si-mi facuse semn spre primul pod din dreapta mea, pe care-l vedeam la doar cativa metrii departare. Era mai putin circulat, mai putin luminat si cumva mai complex, intrunind defapt 3 poduri intr-unul.

Adevarul era ca nu-mi pasa care avea sa fie, eu venisem doar pentru sarut. "Cred ca da..." i-am raspuns indiferenta.

Fara alta vorba, am ajuns pe mijlocul lui, si asa cum ma obisnuise toata noaptea, m-a intors spre el cu o delicatete aparte pentru un barbat. Dar spre diferenta de toate celalate zeci de poduri, acum nu am mai fost nevoita sa ma ridic pe varfuri sa-i intampin buzele.. Acum, omul meu se lasase jos intr-un genunchi.

 

Nu cred ca sunt cuvinte in limba romana, care sa poata descrie ce am simtit atunci.

Defapt, nu cred ca exista nici un cuvant, in nici o limba, care sa intruneasca atatea emotii in cateva silabe. Din momentul in care s-a lasat in jos si m-a intrebat cu un tun de emotie, daca vreau sa fiu sotia lui, am avut o revelatie.

Pusesem totul cap la cap. Am inteles atunci toata tensiunea stupida ce se crease. Am inteles de ce nu puteam vorbi deschis despre ceva ce avea sa fie o surpriza pentru mine. Am inteles de ce relatia noastra, pana acum atat de cursiva, de usoara, trebuia cumva discutata serios intre noi. Am inteles ca fusesem slaba si ca lasasem experientele negative ale altora sa-mi influenteze propria perceptie. Am inteles ca gandurile lui aveau cu totul alta cauza. Am inteles ca omul de acolo, care se uita la mine cu ochii mai mari ca niciodata, ma iubea cu adevarat.

Ceva in mine imi spunea ca stiam asta, stiam asta de la bun inceput si stiam ca si eu il iubeam pe el tot la fel de tare. Nu tin minte sa fi spus "Da." cu voce tare, pentru ca in sine mea, cuvantul rasuna prea evident sa mai fie rostit. A fost, ca orice alt element din relatia noastra, ceva negandit, necontat si neplanificat.

A fost intuitia care m-a facut sa cad in ambii genunchi, in mijlocul podului, in mijlocul noptii si in mijlocul ploii, si sa-l iau in brate, de la acelasi nivel. Atat de emotionati am fost amandoi de ceea ce stiam ca facem, incat eu am intins mana gresita si el mi-a pus inelul pe degetul gresit. Dar nu conta. Ambele noastre brate ne tremurau de importanta momentului. Stiam, amandoi, ca imaginea asta ne va ramane intpiarita in minte pentru totdeauna, indiferent ce ne va astepta viitorul.

Toata lumea parea sa se rezume intr-un singur punct de pe pamant. Si el se afla sub noi, pe un pod, oarecare, din Venetia.

 

Cat despre inel, pot sa spun ca nu a fost unul oarecare..

Ei bine, adevarul e ca, stiindu-l pe Andrei, nici nu avea cum sa fie ceva tipic. N-ar fi fost el. N-am fi fost noi.

Ci imi daruise inelul lui, primit ca o mosternire de la tatal sau. Un inel de aur, barbatesc, gravat cu simboluri si motive florale, si cu 4 diamante asezate intr-un patrat. Imi aminteste cumva de aristocratii de alta data, care purtau astfel de inele ca simbol pentru al nobilimii.

Nici relatia lui Andrei cu tatal lui nu a fost una obisnuita, dar amandoi au un suflet mai mare decat marea majoritate a oamenilor, iar cand l-a primit, la 18 ani, l-a inteles ca pe un talisman norocs. Desi nu discutasem despre asta cu Andrei niciodata, il vedeam ca il are mereu la el. Ca un copilas care isi poarta noile jucarii oriunde. Inelul era tot timpul aproape, fie prins de bratara lui, fie in buzunar, fie pe deget. Era un obiect cu o poveste si cu o valoare pe care nici o bijuterie, de la nici un bijutier nu putea sa-i ofere. Iar eu am inteles asta din prima clipa.

Inelul insa, masculin fiind, mi-a fost mare, si pana sa il stramtez, l-am purtat zi de zi, la gat, pe un fir de aur.

 

(...)

 

Intorsi inapoi in Cluj, am mers sa o vizitam pe mama lui Andrei. Abia intrasem in casa cand i-a spus mandru: "Ti-o prezint pe logodnica!"

Inlemnita, am intrebat pe un ton ascutit . "Ce? Stai asa.." ma uitam cand la unul, cand la celalat "Tu stiai?!"

"Daaaaa.. am vorbit despre asta inainte sa plecati." si ma trase mamica lui intr-o imbratisare fierbinte. Mai departe, in seara aceea am stat pana tarziu la povesti, despre noi, despre Italia, despre tot procesul meu interior si in cele din urma, despre inel. Si inainte sa-mi dau seama ce se intampla, mama lui cotrobaind printre lucruri, gasise ceea ce cauta. Era ceva drag ei, din tineretiile apuse.

Un alt inel.

Si intr-o noua stransoare, cu lacrimiile cristaline a unei mama trecuta prin viata, mi-a spus din suflet. "Acum, esti si fiica mea."

 

(...)

 

Revenind la prezent, tin sa-ti spun ca e 3:12, stau vis-a-vis de Andrei cu laptopul pe patura, cu lumina difuza, iar el doarme de cateva ore bune, nemiscat, cu picioarele mele in brate. Tastez induiosata de propria experienta, o pagina de jurnal, si ori de cate ori iau mana de pe taste ca sa recitesc ce am notat, degtele mi se joca cu cele doua inele, cele doua mosteniri, pe care le-am asezat pe acelasi deget.

Sper ca povestea mea sa fi ilustrat mai bine ceea ce inseamna o logodna cu adevarat. E mai mult decat un inel si o promisiune. E tot ce a fost inainte, tot ce e acum si tot ce speri ca va fi. E tot procesul tau mental, pe care te asigur ca il vei avea si ca nu va fi lipsit de griji, de intrebari si de responsaibilitate. Apoi, e si decizia lui sa te ceara. 

E ceva de-o intimitate peste care nu vei da de multe ori in viata. E ceva numai al tau si al lui, ce nu trebuie organizat cu fanfare si camere de filmat. Parerea mea e ca nu trebuie sa fie un moment regizat, ci sa porneasca din suflet, indiferent cat de neindemanatici ati fi, sau cat de intensa e emotia.

E mult mai mult decat pare si o data facuta, apare un sentiment cumva eliberator. Cel putin, pentru noi asa a fost.

Stii care a fost reactia noastra, imediat dupa ce ne-am dezmeticit, inapoi pe pod, in Venetia, pe la ora 1 noaptea?

"Bun, logodnico." ma numise pentru intaia oara "... acum ce facem? Sarbatorim, ne facem tatuaje, ne facem planuri de viata?!" m-a intrebat, ranjind pana la urechi, ca si cum tobele au inceput sa bata si viata noastra abia a inceput. 

Nimic nu ne mai putea opri acum, si de mana, am venit spre Cluj, cu un drum de multe ore, plin de idei, de confesiuni, promisiuni si rasete.

19. 09. 2016