Despre Curaj si Meditatie

 Portrait by  Alexandru Maxim

Portrait by Alexandru Maxim

Diana Rogojan 2.jpg

Ce e curajul pentru tine?

A venit vremea să scriu. Prea multe s-au adunat în mine.

Și despre ce va fi? Mă întreb.

Nici eu nu știu, îți spun cu un zâmbet timid, dar sincer.

Dar cred că am o idee.

Va fi despre curaj.

E nevoie de curaj să torni primul șir de cuvinte pe-o pagină goală.

E nevoie de curaj să recunoști că în mintea ta ideile nu sunt clare, câ gândurile se împletesc anevoios, ca rădăcinile unui arbore bătrân. Nu sunt și ideile noastre rădăcini, mă întreb? Nu ne ancorează și ele la o noțiune de realitate numai a noastră? Nu sunt ele cele care ne clădesc fundația pe care ne avântăm în lume și cu care alegem să o înfruntăm? Nu sunt ele cele care ne țin împământați într-o lume prea familiară?

Nu știu de ce simt nevoia să intru în metafore, nu știu nici măcar unde mă îndrept, dar e cert că vreau să-ți spun ce am mai simțit în ultimul timp.

S-ar putea să te răscolească sau să te inspire. Cu puțin noroc, s-ar putea să te facă să tragi puțin de propiile rădăcini, doar atât cât să simți că sunt acolo, adâncindu-se în întuneric, până în miezul ființei tale.

Uite, am să mă țin de o regulă în seara asta. Orice ar fi, nu am să recitesc nimic până nu am să ajung la sfârșit. Până nu voi putea da naștere la acele cuvinte care îmi fac atâtea goluri în stomac. Vedem apoi dacă voi tăia sau nu acest paragraf. Până la urmă, tu de ce n-ai avea dreptul să vezi prin ce trec eu atunci când scriu? De ce să nu știi ce trece prin mintea mea chiar și atunci când încă gândurile nu sunt ordonate.

Draga mea, dacă aș aștepta pănă să fie ordine acolo sus, probabil nu ți-aș scrie niciodată.

Dar nu despre scris și aspirațiile mele de a ajunge în paginile propriei cărți am să vorbesc azi, ci despre curaj. E nevoie de curaj să aspiri, nu crezi? E nevoie de curaj să scrii, să te expui.

E nevoie de curaj să te expui chiar și ție însuți, atunci când ești singură acasă, în fața oglinzii și simti nevoia arzătoare să pleci. Dar dacă totuși eziți încă un minut, vei vedea că secundele nu trec la fel de repede. Că în proprii tăi ochi te poți pierde. Că te poți uita cu adevărat.

Chiar te poți uita, cu atenție și drag, voind să vezi cine-i înăuntru. Și dacă mai stai puțin și încă puțin, și nu, nu trebuie să știe nimeni că faci asta, vei vedea că și persoana din oglindă începe să se uite la tine. Vei vedea că nu ești doar tu, tu, cea din reflexie, ci mai este un tu acolo, un tu care știe și ce gândești, și ce vezi. Acel tu care te vede de două ori, o dată în realitate și o dată în reflexie. Dar acest tu, care te vede din exterior și-ți vede toate gândurile și replicile, greșelile și succesele, acest tu e complet detașat. E acolo și observă tot. Observă cum te pedepsești atunci când simți că ai greșit, observă și cum te consolezi atunci când cazi înapoi în poziția de victimă. Acest tu nu judecă, e doar acolo.

Cine e acest tu? Și mai important de atât, care e mai tu dintre toate aceste variante? Tu ești ființa din oglindă, așa cum o vede o lume întreagă? Ești tu cea care gândește fiecare gând și face fiecare mișcare voită sau nevoită? Sau ești tu, acel tu, care e doar o conștiință a conștiinței? Un tu mut, fără identiate, fără toane, fără obiceiuri și fără povești în care să-și încadreze propriile întâmplate?

Tu ce crezi?

Care ești mai mult?

Ești toate deodată?

Ești câte puțin din fiecare?

Sau poate ești doar o tu cea gânditoare și tu cea fizică, din oglindă — poate încă nu l-ai cunoscut pe cel de-al 3-lea tu. Acel tu despre care povesteam mainainte.

E posibil, să știi, să nu-l fi cunosc încă. E acolo, nu pleacă nicăieri, doar că nu l-ai observat, observându-te. Asta e. Am trecut de partea complicată, deci dacă ai rămas cu mine până acum, îți promit că de aici în colo, vom lămuri câteva lucruri importante, pe care n-ai să le uiți decurând.

Hai să recapitulăm, de dragul clarității, ce spui? Eu dau deja din cap, am și eu nevoie să-mi vâd ideile în fața ochilor, ca să le pot înțelege.

Există 3 tu-uri sau eu-uri.

1. Eu-ul fizic — cel pe care-l vezi uitându-se înapoi la tine în oglindă. E corpul tău, dar e totodată și cumulul obiceiurilor și credințelor tale. Corpul tău reflectă, exact ca și o oglindă, tot ceea ce tu crezi (și știi) despre tine. Toate așteptările tale de la propria-ți persoană sunt vizibile pe tine și în jurul tău. Tot ceea ce ai creat, mediul în care îți petreci timpul și oamenii cu care te înconjori, toate aceste elemente reflectă imaginea ta despre tine. Este, în același timp, și eu-ul cel mai ancorat în trecut. Tot ce vezi pe tine și în jurul tău e un cumul de obiceiuri și credințe pe care le-ai compus o viață întreagă.

2. Eu-ul gânditor — practic ce numim noi conștiință în medii cordiale. Când spunem că aveam ceva pe conșiință, când ne vorbim, când ne certăm cu iubitul nostru în gând sau când ne plănuim următoarea vacanță. Când luăm decizii sau când ne pregătim replica în timp ce prietena noastră ne vorbește la telefon. E eu-ul pe care crezi că îl cunoști cel mai bine și e eu-ul cu care îți petreci cel mai mult timp. E ego-ul tău, deși prefer să nu folosesc acest cuvânt, dat fiind că este deja pătat cu multe înțelesuri care nu cred că-mi descriu cu suficientă acuratețe ceea ce vreau să-ți transmit.

3. Eu-ul observator — oh, aici am câteva sinonime drăgălașe. Observatorul e energia din tine, e acea inteligență care îți face inima să bată și care face parte din câmpul energetic al întregului univers. E atât sufletul tău, cât și însăsi Dumnezeu. E energia prezentă în tot ceea ce ne înconjoară. E nimic și totuși e totul. E acel cineva care se face prezent atunci când realizezi că ai un gând. Apoi realizezi că ai un gând despre un gând. Apoi ai un gând despre un gând despre un gând. Și dacă mergi așa la infinit, realizezi că tu nu ești gândurile tale. Că nici un gând nu te definește și că există un cineva sau un ceva dincolo de ele, suficient de prezent încât să sesizeze această avalanșă de gânduri cu detașare. E ca și cum ți-ai face patul dimineață. Ai un morman de perne și plapumi pe care trebiue să le ordonezi și e clar că, deși manipulezi pernele și uneori trebiue chiar să intri sub cuvertură ca să netezești ultimele amânunte, că nu ești nici pernele, nici cuvertura, nici patul, ci doar te înconjoară și te preocupă.

Meditația joacă un rol crucial în descoperirea acestui ultim eu și detașarea de propria identitate pe care ți-ai creat-o. Cred că partea asta nu ți-a plăcut. Și știu și de ce. Nici mie nu mi-a plăcut până nu am trăit-o pe pielea mea. Tocmai pentru că îmi plăcea noțiunea de identitate atât de mult, am și respins ideea de a meditata când am aflat întâia dată de ea.

Raționamentul meu suna cam așa: De ce aș face orice care să mă facă mai puțin eu? Cum să renunț la identiatea mea? Am lucrat ani de zile la ea! Muncesc în fiecare zi să o mențin la ceea ce e și să clădesc o reputație. Identitate mea sunt eu și n-am de gând să mă pierd pe mine. Ador să-mi povestesc reușitele, să mă descriu și să mă idealizez, dar în același timp, caut și să-mi găsesc vinovați pentru propiile neajunsuri. Subiectul Diana este cel mai interesant lucru pentru mine, așa cum ești și tu pentru tine.

Eh, acuma m-am prins că, de fapt, nu te pierzi, ci chiar din contră, te câștigi pe tine.

Te descoperi în feluri în care n-ai știut posibile. E ca și cum ai sta la un ceai fierbinte cu cea mai importantă persoană din întreaga lume, și fără urmă de grabă, ai putea discuta cele mai interesante lucruri despre tine. Ai putea să te destăinui complet, să golești tot paharul pe care l-ai umplut picătură cu picătură atâția ani. Fiecare picătură reprezintă o credință pe care ai cumulat-o pe parcursul vieții, despre tine sau despre lumea din jur. Și după ce l-ai golit, culmea, te simți plină. Te simți atât de plină de tot ceea ce ești și de lipsită de tot ceea ce nu erai de fapt niciodată, încăt creezi spațiu pentru noi experiențe și noi posibilități. Faci mai mult loc pentru tine. Pentru cine ești tu cu adevărat.

Asta a făcut meditația din mine și continuă să o facă.

N-am crezut vreodată că voi fi genul ăla de tipă și nici nu vreau să o dau un teorii new agey doar de dragul de a părea mai interesantă. Ci cu toate cărțile jos, vreau să-ți mărturisesc că persoana pe care am găsit-o în adâncul meu, dincolo de identiate pe care m-am chinuit atât de mult să o clădesc și consolidez, mi-a plăcut mult mai tare. E mult mai umană, mai caldă, mai pură. Încă mi se pare că toate jocurile egotice pe care le jucam odinioară nu fac nimic altceva decât să ascundă acel eu de ochii lumii și mai trist de atât, de ochii mei.

Pff.. se vede că n-am mai scris de mult, toate ideile mele concurează acum pentru loc în paragrafe. E aproape obositor să le iau pe toate-n seamă. Oare cum am ajuns la meditație, când eu voiam să-ți vorbesc despre curaj?

Țin să-ți mărturisesc că m-am îndrăgostit de cuvântul acesta. Curaj. Eh, sună mai bine pe engleză, îmi șoptește eu-ul nr.2, care aproape jumătate din timp se crede din California, dar cred că lăsăm Bravery și Courage pentru un alt articol, redat în limba lor. Azi va trebui să nu ne simțim stânjeniți că auzim acest cuvânt în mintea noastră. Ci mai degrabă să ne întrebăm de ce crează atât de mult discomfort.

Nu e un cuvânt pe care-l folosim prea des în viața noastră de zi cu zi, ai observat?

Ne ținem dialogurile mici, cuvintele mărunte și o dată cu ele, și ideile sau idealuri tot la fel de cenzurate. Ne e frică să vorbim de lucruri mărețe, de scopuri nobile, de lumi mai bune, de frumusețe pătrunzătoare, de dragoste pură, de curaj adevărat, de supranatural, de adorație, de vise arzătoare.

De ce ne e frică să ne arătăm vii? Să ne arătăm captivați de viața pe care o trăim și de capacitatea noastră de a ne bucura de ceea ce ne înconjoară și mai mult de atât, de ceea ce se naște înăuntru nostru.

Pragmatismul e o epidemie, dar așa e și depresia sau obezitatea. Și nu mă mir nici că cei care suferă de ele țin cu dinții de propia victimizare. Identiatea lor e dependentă de ele, și cum ar îndrăzni vreodată să renunțe la propria identitate? Nu arăt cu degetul, fiindcă nu e ca și cum ei nu și-ar dori și ei o viață mai vie, mai colorată, dar e sigur că nu pot să o obțină dacă nu își pot imagina că renunțând la propria identitate (sau părți din ea), primesc ceva mai bun în schimb! Aici e secretul.

Hai să nu uităm că fără oamenii care și-au putut închipui ceva mai bun, nu ar fi existat nici un progres, niciodată, nicăieri. Dacă lor le-ar fi fost jenă să spună ce potențial văd sau ar mai fi așteptat încă 10 ani ca să fie pregătiți cu adevărat, nu s-ar fi inventat nimic din ce avem azi. De la internet sau medicină până la agricultură sau societate.

Uite, ce încerc să-ți spun, cred, este că ar trebui să cauți acel eu despre care ți-am povestit. Caută-l și petrece-ți cât mai mult timp cu el, respectiv cu tine.

Atunci când o vei face, vei descoperi câ în tine există o doză fatală de curaj. Cu acest curaj poți să-ți omori ego-ul fără regrete sau poți să creezi o lume nouă și un ego nou de care să fii atât de mândră, încât tu să devii propria ta capodoperă. Curajul de a te asculta și înțelege cu adevărat există deja acolo, curajul de a te reinventa vine pe parcurs, dar fără întârziere, vine și el. Apoi ce alegi să faci cu curajul din tine rămâne la latitudinea imaginiației tale, dar eu ce aleg să fac cu curajul meu este să scriu din nou.

Și să scriu cuvinte mari și paragrafe lungi, în care să-mi torn toate acele revelații pe care le am atunci când îmi închid ochii, doar ca să-i deschid înăuntru, unde văd o lume mai bună și o Diana mai sinceră.

Ador să scriu, iar până și asta a necestitat puțin curaj să fie scris. Să-mi asum propria pasiune pentru scris mă face subconștient vulnerabilă criticilor. Mă bântuie întrbarea: Dacă eu iubesc din toată inima să scriu, dar nu sunt bună la asta, ce mă fac? Mai bine să nu investesc atât de mult din mine în scris, ca să nu fiu rânită? .. mai bine să iubesc mai puțin, ca să sufăr mai puțin la sfârșit?

Is it better to have loved and lost or never to have loved at all?

Dar omul care iubește din plin, se îngrijorează de sfârșit sau adoră parcursul? Sau oare, există posibilitatea, ca sfârșitul să nu existe deloc? Dacă doi oameni se iubesc din calea fară, de ce s-ar mai despărți?

Abia atunci când fiecare își clădește ziduri de protecție și caută să se detașeze emoțional cu cel puțin o secundă mai repede decât celălalt, doar ca să nu fie primul care suferă, atunci se produce ruptura.

Văd asta mult în jurul meu. Oamenii concurează pentru poziția celui care-i pasă mai puțin. Celui mai neinteresat, mai neînțelegător.

E ridicol.

Așa e și concurența pentru cel mai critic, mai pragmatic, mai așa numit, realist. Acea calitate a vedea toate problemele și încurcăturile și complexitățiile lumii, dar uitând să vadă toate posibilitățiile care rămân dincolo de ceea ce este acum vizibil. Nu e ușor să fii un vizionar, un om al idealurilor și un om al creației. Dar dintre cele două variante, îl aleg mereu pe cel din urmă. Am să-mi îmbăt ego-ul cu miresmele posibililului. Și am să folosesc cuvinte vechi și ritmuri ciudate, și n-are să supere pe nimeni, decât pe cei care sunt deja supărați pe ei înșine.

Eu iubesc să scriu. Pur și simplu ador însăși felul în care mi se schimba dinamica gândurilor atunci când am o foaie în față. Atunci când scriu pe hârtie și intru într-o frenezie de inspirație nu mai vâd nimic. Nu văd literele, hârtia sau lumina de afară. Habar n-am cât e ceasul sau cine sunt. Și când ies din starea asta și mă uit la propria ispravă, văd că anumite cuvinte sau paragrafe le scriu altfel. Dacă unele idei le notez cu un scris de mână înclinat în stânga, altele le înclin în dreapta. Unele cuvinte sunt mari și robuste, altele curgătoare și melodice, altele mâzgălite în neștiire. Mă uit cu atâta drag la tot ce scriu și mă întreb oare ce-mi veni? Ce-o fi însemnând asta? Oare eu n-am un scris al meu? Oare nici semnătura mea nu e neciodată la fel? Oare ține de conțiunutul a ceea ce semnez și a sentimentelor mele legate de acestea? Cu siguranță. Dar tot la fel de revelator e și când o fac în jurnal sau chiar și atunci când e lipsit de plasticitate și o fac pe tastatură.

Am ascultat decurând autorul cărții Fight Club vorbind despre scrisul romanelor și mi-a placut la culme cum a formulat-o. Suna cam așa: Cărțiile nu se scriu atunci când tastezi, ci oricând altcândva. Atunci când scrii de facto doar înșirui cuvinte în forme care se pot decoda, ori ideea se formează în mintea noastră înainte să apară pe hârtie. Ceea ce absorbim din experiențele noastre se transfomă în idei și percepții, în păreri și atribute. Noi, oamenii, trăim ca să putem crea, nu creăm ca să putem trăi.

Iar asta e o lecție crucială și pentru job-ul meu de zi, și anume de content creator pentru blogul personal și conturile conexe. Influencer e cuvântul anului, dar eu nu cred că e un termen cu care să mă mândresc. Eu nu vreau să influențez pe nimeni, ci vreau să inspir pe toată lumea. Nu vreau să fac lucruri cu scopul de a le etala, ci vreau să trăiesc atât de intens orice aș face, încât persoana care am devenit din urma lor să poată etala faptul că aceste trăiri s-au cumulat în ceva. Că m-au făcut să cresc și să înfloresc. Și că, dacă eu am reușit, poate reuși oricine. Mesajul meu nu e: eu am ce tu nu poți avea pentru că sunt mai bună ca tine (pentru că știm cu toții adevărul, că nu e așa) Ci să-și arăt că eu am ce oricine poate avea și că am învățat să mă și bucur de ele, așa cum poți și tu!

Și încă un lucru mai vreau să-ți scriu la adresa curajului. Și e ciudat, dar și ca să-ți spun asta am nevoie de curaj:

Adevărul este că, toată viața mea, am crezut că nu sunt curajoasă. Că eu nu am genul ăla de încredere, că eu nu am puterea asta lăuntrică de care alții dau dovadă. Că eu, din păcate, pur și simplu m-am născut mai puțin curajoasă decât mi-ar plăcea să fiu.

Decurând, am avut șansa să merg la un curs terapeutic absolut genial. Essence se numește și este pe scurt: lifechanging. Acolo am descoperit că tot ceea ce credeam eu despre mine în legătură cu curajul e doar o minciună pe care mi-o spuneam ca să mă apăr de necunoscut. Dacă tac și nu fac nimic, rezultatele sunt previzibile. Știu la ce să mă aștept și mă pot adapta la asta. Dar dacă îmi asum propriul curaj și fac ceea ce simt în adâncul meu că trebuie să fac, atunci cine știe ce se întâmplă și ce va trebui să îmi asum? Cine știe ce voi descoperi despre mine? Cine știe cum mi se va schimba viața dacă voi obține exact ceea ce-mi doresc? Cine știe pe cineva va trebui să las în urmă sau câte responsabilitate va trebui să-mi asum pentru ceea ce voi putea acum face?

Abia în mediul acela de la curs, unde totul era regizat de așa natură încât oamenii să se simtă confortabili ca să-și facă confesiuni, mi s-a spus de nenumărate ori că sunt curajoasă. I-am spurins pe ei cu prorpia mea surprindere. Habar n-aveam că eram percepută așa. Nu-mi pusesem niciodată problema până atunci, că poate, chiar aș putea fi. Că poate mă limitasem ca să mă scutesc de propriul succes, de propria autenticitate, de propriul EU.

Am venit azi în fața ta, așa cum sunt, sau mai bine zis, așa cum am fost atunci când am scris asta. Probabil până acum deja m-am mai schimbat și probabil că nu mă voi opri niciodată din schimbare. Dar vreau acum să îmi asum faptul că nu sunt un lac, ci un râu și că am potențialul să devin un fluviu. Ca apa să curgă cu poftă de viață, va trebui să-mi asum ceea ce cred și ceea ce vreau, chiar și cu riscul de a le obține. Uneori e bine să întrebi, ce te sperie mai tare? E eșescul sau succesul? Pentru că ambele vin cu un preț, doar că din eșec înveți, iar din success înveți că de fapt, erai întotdeauna aceeași persoană, care avea potențialul să ajungă exact unde voia, doar că lăsase schimbarea să o paralizeze. Vreau să îmbrățișez acum orice formă de schimbare și orice formă de comunicare. Trebuie să vorbim mai mult, atât eu, cât și tu, despre ceea ce contează.

N-am o concluzie, nici un sfârșit, fiindcă vreau ca aceste rânduri să fie doar începutul. Dar până ne auzim data viitoare, cochetează cu ideea că ai uitat de un EU, care e parte din tine, și care e acel ceva care îți lipsește și te face să te simți incompletă. Când îl găsești, te inundă revelația că ești deja întreagă și completă, în toate felurile și formele posibile.

Cu drag,

Diana