Behind the Scenes - Feather Manifesto Trailer

RO:

"Am 12 ore pentru tine." 

Wow, ma gandeam, incantata ca e dispus sa munceasca atata pentru proiectul meu.

".. asta, daca ai timp." continua el.

"Pfu, DA! Eu stau oricat stai si tu!"

Nici nu se punea problema sa nu-mi eliberez tot programul, doar ca sa putem filma in sfarsit.

In sinea mea, renuntasem deja la orice alta nevoie! Nici nu-mi puteam imagina sa-mi fie foame restul zilei.

Voiam sa lucrez cu Dima neaparat.

Ne-am cunoscut la Dday, anul trecut, cand il invitasem stanjenita sa vina si el, sa susrprinda cateva cadre.

Nici prin gand nu mi-ar fi trecut pe atunci, ca peste exact un an, nici nu vom mai sarbatori aniversarea blogului, ci vom fi pana peste cap de aglomerati cu munca pentru lansarea magazinului online.

Ce a fost dragut, a fost ca tot cu Dima aveam de-a face. Acum prieteni, nu straini.

Ne intalnisem mai demult sa discutam detaliile proiectului meu. Cu vreo doua luni in urma.. Sau oare mai mult? Nici nu mai stiu..

Aveam de lamurit ce e de facut, care e scenariul, care sunt scenele cheie, unde se va desfasura actiunea si asa mai departe.

Am insirat o lista de intrebari a caror raspunsuri speram sa le gasim acolo, la Olivo, unde iesisem la o cafea.

Dimineata se facu imediat pranz, iar noi nu ne ridicasem inca de la masa.

Si... nici macar nu povestisem inca despre Shop, sau produse sau productie!

Ci despre noi, ce-am mai facut si ce s-a mai intamplat. Aflasem ca Dima se logodise si ne-am pierdut in povesti despre nunti si viata si amor.

Dar saptamanile au trecut de atunci, iar eu imi facusem partea mea.

Finalizasem capele exact cum le doream, aveam deja tot ce tinea de branding pus la punct si adunasem o gramada de idei pentru partea de video.

Doar ca Dima, cand nu era prin tari straine cu logodnica sau la filmari, era la repetitii.

Abia decurand aflasem ca prietenul meu era si muzician.

"Artistii astia, ma, de toate stiu!"

Acum a avut un gig cu Mihail.. Moldovean si el! Dima face parte din trupa lui si chiar m-a impresionat cu prezenta lui scenica - ca la muzica, sincera sa fiu, nu ma prea pricep.

Dar Mihail imi place. Chiar, chiar imi place muzica lui.

Defapt, cam asa vi-l puteti imagina si pe Dima. Inalt si brunet, cu accent moldovenesc, dar transpus intr-un cadru poetic. Tipul parca vorbeste in versuri, cu maxime despre viata si contemplari adanci, aduse doar neglijent la suprafata. Nu e genul de figura care trece neobservata, in special cand incepe sa vorbeasca.

Poate nu e asa cu toata lumea, dar asa a fost cu mine.

Mie chiar nu-mi plac toti oamenii. Ma consider toleranta si deschisa, dar nu oricine imi intra sub piele si nu toate discutiile mi-se par ca merita contiunate. Ori cu Dima puteam povesti multe si marunte.

Imi placea ca scoatea ce era mai creativ din mine si asta am considerat mereu extrem de valoros.

"Luni plec la Chisinau." imi spunea mai departe, la telefon.

"Ah, deci practic, numai maine putem filma? Maine facem tot?"

Au. Eram dezamagita.

Deja trebuia sa incepem sa lucram la video cu cel putin o luna inainte! Proiectul s-a decalat extraordinar si incepeam sa-mi pierd din inertie. Era clar ca nu vom putea termina totul intr-o singura zi..

Dar Dima imi promisese 12 ore.

Era mult, nu?

Trebuia sa facem tot ce putem cu ce ne era dat. Si asa eram recunoscatoare ca ma inghensuise in programul lui aglomerat.

Asa ca a doua zi, mi-am pus alarma de dimineata.

-

M-am trezit inaintea ei.

Am piesa aia, deja fumata, stiu, setata la alarma. "Ocean Drive". - Andrei o uraste cu toata fiinta lui.

Dar eu parca nu ma pot satura de ea. Ma transpune inapoi in State, cand mergeam cu masina pe coasta intre San Diego si LA, pe inserate.

Dar acum eram in Cluj, si trebuia sa pregatesc totul pentru maratonul de filmari.

 

Era ora 15 cand am terminat de adunat si era una dintre zilele acelea caniculare care au trecut saptamanie trecute.

Masina mea era incarcata pana la refuz. Portbagajul era plin de haine, papuci, cutiile marcate cu sigla Dyrogue cu folie aramie, panglici si pene. Bancheta din spate era la fel de incarcata. Manechiunul era intins peste cutiile cu materiale, portfardul meu, umerasele, paharele de vin, masinile de cusut, tocurile mele aurii, bocancii cu tepi si talpa rupta, si naiba mai stie ce mi-a mai trecut prin cap, ca poate, poate, imi va fi de folos mai incolo.

Ma machiasem usor, mi-am pus palaria in cap si m-am pornit spre Dima, simtindu-ma ca si cum urma sa ma mut din Cluj intr-o tara straina, si sa-mi incep direct un ateleir de creatie acolo.

Cred ca ar fi fost mai usor sa fac asta, decat ceea ce urma sa facem noi.

 

"Salut, Anda, imi pare bine!" mi-a intins mana tipa cu ochii mari din spatele lui Dima, care venise sa ne ajute.

"Diana, si mie-mi pare bine!" i-am spus sincer.

As fi adaugat ceva de genul "am auzit multe despre tine", dar mi s-a parut un clicheu, asa ca am zambit doar cu gratitudine, pentru ca s-a alaturat si ea.

Am urcat sus la Dima, intr-o incapere perfect alba, minimalista. Intr-un colet era o chitara - se explica.

Ne-am pus pe canapelele negre cu laptopurile in brate si am inceput sa scriem scenariul - textul in paralel cu scenele.

Includeam detalii despre unde va fi lumina, din ce unghi vom filma si cat de lunga va fi scena.

Normal, dar ceva aparte pentru mine - marea adepta a improvizatului.

Eu fac lucurile asa cum vin si la sfarsit vad eu ce iese - dar acum, am facut-o ca la carte.

De la 15:00 pana pe inserate am stat toti trei cu mintea focusata.

Am fugit la prima locatie, ca sa prindem apusul.

Si, in ciuda goanei dupa timp, am ajuns exact cand trebuie. Pe un rooftop in inima Clujui.

Anda facuse pozele, cat Dima filma, iar eu ma straduiam sa nu rad.

Eu si logodnica lui Dima ne-am potirivt din prima.

Aveam repere asemenatoare si idei care se completau ca piesele de puzzle pentru copii.

Era o tipa care radea la dumele mele slabe si cu care puteam vorbi pe limba mea.

"Hai ca aici facem mai Harry Potter-style-ish, stii?."

Nu stiu cine naiba ar intelege la ce ma referam prin asta, dar ea se pare ca a inteles.

Textul il aveam deja scrijelit pe o hartie. Fusesem inspirata de un text gnostic, in care fiinta divina purta un monolog despre rolul ei, din cand in cand adresandu-se cititorului. Un poem antic si un scurt metraj realizat de PRADA au fost la baza ideilor - apoi am cladit si am cladit.

Voiam ca videoul meu sa nu fie declarativ, ci mai degraba explicativ.

Voiam ca el sa exprime un intreg, care e format din antiteze. Asa cum e si viata reala pana la urma.

Cred ca toti oamenii sunt formati din opozitii si cred ca fiecare dintre noi ducem un razboi interior intre mai multe firi.

Poate la mine e mai propuntat, dar ma indoiesc.

Asta voiam sa transpun in proiectul meu. Penele purtand simbolul de eliberare, iar forma lor, asemanatoare unei coame, mi-se par un simbol de mandrie, de curaj, de status quo. In cele din urma am hotarat ca impreuna ar defini acceptarea a ceea ce suntem.

" I am both war and peace. "

" I am control and the uncontrolable. "

Pana si cand ne alegem hainele pe care le purtam, avem tendinta sa ne conformam unui anume stil. Asa numitul "stilul meu" care ar compune o imagine cat de cat constanta.

De exemplu: Daca ne consideram femei 'elegante' cu bun gust si rafinament, procupate de viata de birou, probabil ca ne distantam din principiu de raionul cu piese avangardiste, jumate sport-jumate rock'n'roll.

Mie mi-se pare o prostie.

Putem intruchipa oricare dintre aceste personaje, pentru ca pana la urma sunt numai niste personaje.

Nu hainele ne fac ceea ce suntem si nu suntem ceea ce purtam. Eu de azi nu sunt cea de ieri, iar cea de maine nu va fi neaparat cea de azi.

Asa cum hainele de un anume stil se demodeaza, asa se schimba si valorile societatii, si in cele din urma, asa ne schimbam si noi.

Asta cred ca e nou in colectia mea, ca nu se incadreaza in nici un stereotip.

Imi pot imagina o astfel de capa atat pe o doamna la un eveniment cu covor rosu, cat si pe un fashion-victim, cu blugii rupti, la un festival, cat si intr-un dormitor, ca piesa de bondage. Pana la urma, depinde cum o contextualizezi.

La fel ca si noi, suntem ceea ce suntem, depinzand de situatia in care suntem pusi.

Nu reactionam mereu la fel - e un lucru cert.

Daca suntem rabdatori cu bunicii, nu inseamna ca suntem rabdatori si in trafic. Daca suntem daruitori cu persoana draga, nu inseamna ca suntem altruisti de fel. Daca suntem stapani in public, nu inseamna ca suntem si in privat si asa mai departe.

Asa am construit conceputul, cu aceasta notiune la mijloc. Pornind de la mine in ipostaza de creatoare, la tine, beneficiarul creatiei, care esti la randul tau un intreg format din mai multe antiteze.

Un intreg din toate amintirile, credintele, dorintele si fricile tale. Un ansamblu al tuturor fetelor pe care le ai.

Pana si creatia insasi e la fel de duala cum e si cel ce o priveste. E atat de relativ, cum esti si tu.

Insa cred ca amprenta mi-am lasat-o cel mai bine pe partea de prezentare. Unde am optat pentru o cutie texturata, dupa streatiile penelor. Neagra.

Neagra fiindca e atat sofisticata, cat si rebela.

Negru spune multe, dar nu spune nimic.

Negru iti lasa loc, sa imi umpli tu golul pe care l-a creat.

Scena cu atelierul am fimat-o dupa ce au trecut deja de mult 12 ore de munca. Defapt, daca ar fi sa calculez de cand am inceput sa aud versurile de la Ocean Drive, in ziua aceea, si am inceput propriuzis pregatirile, trecusera 20 de ore. Cu Dima si Anda eram deja de 13.

Dupa ce trecusem de partea mai "rock'n'rolla", pe rooftop, am filmat scena in ipostaza de "lady" pe un balcon superb din centru orasului, si pe casa scarilor pe care o vedeti mai jos.

O superbitate.

Sus si in jos pe scari, alergand pe tocurile cu ecou intarziat, la 5 dimineata, intr-o rochie lunga..

Eram extenuati!

Ai zice ca nu e mare lucru sa fi actor, dar acum ca am avut experienta asta, mi-se pare ca e absolut extraordinar de dificil.

Sa fi in control perefct al corpului tau pana la cea mai mica miscare, inclusiv fiecare respiratie si privire, sa le menti in ton cu ceea ce trebuie sa faci, in mod sustiunut, ore in sire, e mai obositor decat orice clasa de cycling la care am fost vreodata si unde am lasat o balta de transpiratie sub bicicleta. Serios.

Dar obositi cum era, am reusit sa fimam absolut tot intr-o singura zi. Ma rog, nu chiar o zi, ci o zi si o noapte.

La 6 dimineata a venit Andrei dupa mine sa ma duca acasa. Deja rasearea din nou soarele.

Ne-am imbratisat toti trei pentru rabdarea pe care am avut-o si le-am multumit sincer ca au fost atat de entuziasmati incat sa nu faca o singura pauza.

Au urmat apoi cateva zile de linisite, cat Dima era plecat la Chisinau. Apoi alt maraton de nu stiu cate ore in care am montat tot, cot la cot.

Dar i-am dat de capat! Si asta a iesit:


Update

Voiam sa mentionez ca nu e vocea mea cea care vorbeste in video si mi s-ar parea stranui sa creada lumea asta. Am optat pentru ea, respectiv pentru un voice-over efectuat profestionist de o actrita specializata pe partea audio, pentru ca sa fiu sigura ca post-productia e cat se poate de clara si raspicata.

Insa daca aveti curiozitatea sa o auziti rostita de mine, dati click aici. (Si am mai schimbat putin textul de atunci.)

( Nu radeti daca vi-se pare ca ascultati o fetita de 6 ani, haha, stiu ca vorbesc ca un copil.)

Mie personal mi-a placut mai mult varianta mea, dar riscam sa nu se inteleaga anumite cuvinte, dat fiind ca nu aveam nici aparatura, nici experienta, nici timbrul vocal suficient de raspicat.

 

Anyhow, m-ati intrebat si care e textul pe care l-am scris, so here's that:

 

This is me, — the storyteller and the actor in my own story.

I am both master, and slave.
Creator, and creation.
My biggest fan, and my thought's critic.

I am.. merely a brand, but I am so much more.

I’m like a child... I’m just a soul.

Yet, I am strength and fear.
I am war — and peace.

I am control and the uncontrollable.
Do not hate my obedience — and do not love my self-control.

For I, — I am sinless,
and the root of sin derives from me.

I am the silence that is incomprehensible,

I am the sound of my name,
and the stain of my words.

I am patient, but I’m spontaneous..

I’m a rockstar, yet — I am a lady.
I could be the one you hate to love, but sometimes.. you just do.

You see,
— I could be you.

 

And you..
You can be anything.