Aseara am plans de fericire.

acum vorbesc cu tine.

 

Eram la duș, cu apa fierbinte curgând lin pe conturul meu, când mi-am dat seama că vreau să scriu.

Am de scris, mi-am spus, fără sa știu despre ce voi scrie.

Am oprit apa, m-am lăsat învelita de un prosop alb și robust, și m-am îndreptat spre laptop, cu o singura imagine prinzând viață în gândul meu. O amintire. O amintire proaspăta, a cărui intensitate încă îmi ardea obrajii.

Scriu o oră și închid laptopul orice ar fi. Îmi spuneam mai departe. Voiam să ies la alergat, prin Herăstrău, singură. Andrei luase zborul de dimineață. Zborul pe care eu tocmai îl ratasem.. dar îl ratasem intenționat. A fost prima dată în viață când am făcut asta. A fost prima dată în viață când planul nu mai avea credibilitate.

Nu merge priza asta. Am constatat, nerăbdătoare să-mi pornesc o dată lumina la taste. Voiam să încep acum să-mi las gândurile să curgă. Aveam nevoie de un canvas, alb, pe care să pictez cu vorbe. Atât de tare simțeam asta, ca un pui de om, înfometat, trezind un cartier întreg cu urletele lui, disperate după sânul mamei.

Dar ceva straniu s-a întâmplat. Așa cum cred cu adevărat că nimic nu e o întâmplare. Așa cum fiecare celulă din corpul nostru are un rol, fiecare materie are o funcție, fiecare atom se mișcă pe un ritm, așa cred că s-a întâmplat și asta.

Ce să vezi? Singura priză care-mi aprindea laptopul stins de lenevitul nostru la film cu două seri înainte, a fost chiar în fața oglinzii.


Pff, ce poetic, mă gândeam, în timp ce eram forțată să mă cobor pe un scaun scund, să-mi odihnesc coatele pe o masă îngustă și să dau nas în nas cu tipa care-ți scrie acum. Eu, cu eu însumi.

Sunt la București, într-o camera imensă, dar goală. Sunt doar eu și gândurile mele umplu întreaga încăpere. Mă uit în ochii mei și țin privirea fixată timp de 5 minute. N-ai idee cât de lungi sunt 5 minute atunci când faci asta. N-ai idee cât de multe vorbești, tu cu tine. Câte ai să-ți spui.

Eu tocmai am aflat. Și stând așa, privindu-mi privirea, fără să simt vreun disconfort, am înțeles ce voiam să-ți scriu astăzi. Am înțeles de ce băteam din picior atunci când curentul nu voia să-mi trezească laptopul la viață.

 

Vreau să-ți spun că știu cine sunt. Vreau să-ți spun că am aflat asta în cursul acestei săptămâni.

Vreau să-ți spun că asta mi-am spus eu, chiar acum, în reflexie. Când ridic ochii din taste, sunt încă acolo. Nemachiată, lipsită de expresie, lipsită de sunet, doar fulgerarea din ochi îmi rămâne fermă și puternică și simt că pulsul îmi crește și îmi aud inima cum îmi bate în liniștea ce mă-înconjoară.

Spune-mi, cât de des îți auzi inima? Cât de des îți vorbește reflexia?

Aseară, ajunsă înapoi în camera asta, cât două dormitoare de acasă, m-am așezat ca totdeauna pe pieptul lui Andrei. Îmi place acest totdeauna, face mult sens pentru mine. Dar revenind la noi, înghesuiți în sufletul celuilalt, sub o plapumă mai albă ca orice rază de lumină, am început să plâng.

Am plâns de fericire.

 

Ultima dată când am făcut asta am fost în Veneția, pe podul pe care i-am spus un DA spontan iubitului meu, devenit în acel moment logodnic. Asta s-a întâmplat anul trecut în Septembrie.

De atunci parcă am uitat cum e să ajungi la un astfel de climax, la un astfel de sentiment, atât de bogat, atât de hotărât, atât de intens și de mare și de plin de vorbe și de gânduri și de trăiri, încât vocabularul dintr-o dată pare prea modest, lumea pare prea mică și cuvântul își pierde din magie. Iar din această neputinciozitate cad lacrimi după lacrimi, una mai fierbinte ca cealaltă, care conțin nimic altceva decât esență de adevăr.

Plâng și acum. Ridic privirea și mă întâlnesc în oglindă. Nu cred că m-am mai văzut vreodată plângând atât de aproape. De fapt, nu cred că am mai plâns vreodată în fața oglinzii. Dar uite că adevărul vrea din nou să se arate, iar cuvintele sunt de prisos.

Am plâns aseară că am realizat că sunt cu adevărat fericită. Am realizat și ce e ceea ce mă face fericită. Am realizat că nu e un succes, nu e un cadou, nu e nici măcar o îmbrățișare, pe care, de altfel, o sacralizez cum n-a făcut nici Moise cu biblia. Dar e o senzație. E o stare. E un gând, atât de calm și de plăcut de certitudine.

 

Aseară m-am întins în pat, și Andrei mă privea, ca și cum ar înțelege că trec printr-un moment de cumpănă. Nu știu dacă chiar a înțeles ce vedeam în ochiul gândului sau dacă doar a avut răbdarea să vrea să descopere, dar m-a privit ca și cum ai privi un copil care tocmai se naște. Cu mirare, cu drag și lipsit de orice fel de interes, orice fel de egoism.

Am realizat cine sunt. Am realizat ce vreau de la viața mea și care e rolul meu în ea. Scriu asta acum cu atât de multă convingere, încât abia mă recunosc.

Eu eram tipa aia, care nu putea lua o amărâtă de decizie. Eram tipa care se lăsa dusă după valul sorții, așteptând, sau sperând, ca o dată, la finalul vieții, să se descopere. Eram o tipă pierdută în propria poveste, rumegând ceea ce aflam din exterior. Căutam informații despre mine în cărți de astrologie, de psihologie, de studii sociale. Căutam părerile celor din jurul meu, căutam bârfe. Voiam să învăț din ele, dar nu să învăț ce spune lumea sau cum sunt percepută, ci căutam să văd ce văd alții și nu văd eu. Pentru că știi ceva? Eu nu vedeam prea multe. Vedeam doar valul care mă lua și mă ducea la următoarea stare, la următoarea întâmplare și următoare varianta a mea, față de care eram doar o spectatoare.

Nu știu dacă sunt mulți oameni pe globul acesta care se pot bate în piept și spune, ba chiar urla, pe un internet atât de mare, și într-o oglindă atât de intimidantă cum e cea din fața mea acum, că știu cine sunt și știu foarte bine ce rol am pe această lume.

Cred că unii primesc această revelație din droguri, care le alterează realitate. Cred că alții o găsesc după ani de mentorat cu oameni ajunși la altă înțelegere de viață. Cred că alții o află atunci când înfrunt moartea sau chiar după. Cred că unii nu află niciodată. Dar mai cred că e la îndemâna oricui și că oricine ar putea să afle asta în orice moment al vieții lor.

Pregătirea și momentul cheie sunt iluzii. Societatea e o iluzie, la fel ca alfabetul și vocabularul și paradigmele despre dragoste. Iubirea se simte atât de clar, atât de limpede, atunci când e adevărată, încât nu sunt necesare alte artificii ca să o poți explica. Eu cred că din iubire, oricât de abstract ar suna pentru urechile tale, dar cred că din iubire am înțeles toate aceste lucruri și mi-am găsit un loc în interior, un loc atât de frumos, încât abia îl pot descrie.

 

Sunt un alt om de astăzi, iar toate experiențele vieții mele până la lacrimile de ieri și la cuvintele de azi, cred că toate au avut un rol indispensabil în această revelație. Astfel, nu regret nimic.

Nu știu cât de mult te va inspira ceea ce am așternut acum și nu știu cum o vei lua și cum o vei căuta tu, pe drumul tău, în gândurile tale. Nu știu, chiar nu știu. S-ar putea să nu mă auzi, s-ar putea să nu mă înțelegi și s-ar putea să nu mă citești. Dar e okay. Poate nu ești încă pregătită, poate nu ești încă acolo, dar îți promit acum ceva și vreau să ții minte asta, fiindcă nimeni, niciodată nu-ți va mai spune ceva atât de adevărat și atât de bine intenționat.

Tu, persoana ta, nu corpul tău, nu mintea ta, nu gândurile tale, ci viața care le aduce pe toate împreună, ansamblul acela perfect care dansează pe muzica vieții zi de zi, fără cel mai mic efort, tu, dacă vei permite această stare să vină în inima ta și să te umple de ceea ce cred eu că e însăși sensul vieții, o vei găsi în tine imediat și vei înceta să o cauți în afară. E acolo. Tot ce trebuie tu să înveți, pentru că în viață, orice se învață, este să găsești un mijloc de comunicare cu tine însuți. Fie dacă vei meditata, fie dacă îți vei învinge cele mai mari temeri, fie dacă îți vei da pur și simplu voie, să accepți că deja, cine ești tu acum și acolo, citind, ești îndreptățită să fii fericită, să fi completă și să fii îndeajuns de conectată cu tine însuți încât toate aceste cuvinte să facă sens pentru tine. Atunci vei găsi fericirea și o dată găsită, o dată trăită conștient până la capăt, vei învăța să o cultivi, să o îngrijești, să o respecți și mai mult de atât, să o împrăștii.

Vei vedea, că fericirea vrea să iasă la lumină. Cere să fie văzută, trăită, așa cum lacrimile nu puteam fi astâmpărate și așa cum aceste gânduri mă ardeau pe dinăuntru, până acum, când le-am văzut create, le-am văzut aici, unde le vezi și tu.

A trecut o oră. Am să mă ridic, am să mă privesc o ultimă dată în oglindă înainte să ies la alergat, vreau să mă pun în mișcare, simt că de asta am nevoie acum, dar n-am să editez postarea, n-am să-mi rescriu propozițiile și n-am să intervin cu nimic care să schimbe ceea ce azi am oferit lumii, din simpla nevoie de a împărtăși această senzație și această speranță.

Nu voi pune nici o poză, nu voi îmbrăca nimic și nu-ți voi cere nimic, decât să lași aceste gânduri să te afecteze așa cum vei avea nevoie.