2016 - Concluzii si Trairi

A venit momentul acela din an, in care as vrea sa ma gandesc retrospectiv la lunile care au trecut si sa trag o linie ferma, plina cu concluzii gata sa ma propulseze in stralucitorul 2017, mai puternica, mai calita si mai ambitioasa ca niciodata.

Gotta say buh bye 2016

 

Photo: Vlad Petrut

 

Nu vreau sa ma plang, dar anul nu a inceput prea bine pentru mine.

Primele luni au venit cu niste probleme stranii de sanatate.. dureri de cap, ameteli, stari de anxietate si o multime de intrebari inspaimantatoare legate de ce ar putea insemna toate acestea.

Zilele au trecut greu si chinuitor una dupa celalalta, cu toane, cu priviri apasate in oglinda, cautand stabilitate, cautand normalitate si in cele din urma, cautand acceptanta.

Indiferent ce urma sa se intample, trebuia sa invat sa fiu pregatita sa-mi infrunt noua viata. Pe atunci, prin Ianuarie-Februarie anul trecut, eram convinsa ca sufar de o boala grava. Vorbesc serios.

Faptul ca sunt atat de ampla in ganduri si traiesc atat de intens tot ceea ce mi se intampla, mi-a cutremurat toata lumea cand o astfel de perspectiva mi-a intoxicat mintea.

Nici acum nu stiu daca ma simteam rau si asfel mi se facea teama, sau daca mi se facea teama si astfel incepeam sa ma simt rau. Cine a fost prima, gaina sau oul?

Eh, aveam de-a face cu un cerc vicios care ma purta ca o tornada inapoi la ganduri negre.

Indiferent ce si cum a fost, am avut nevoie de multe imbarbatari interioare si chiar si de o mana de analize serioase, ca sa-mi confirme ca sunt okay si ca viata mea poate continua asa cum o prevazusem.

Nu a fost usor si sunt convinsa ca nu sunt singura care a trecut macar o data peste un episod care sa-i cutremure lumea interioara, dat de o frica infiripata undeva adanc in suflet.

Faptul ca am ajuns sa pot discuta deschis despre ceea ce simtisem si ca am insistat sa infrunt asa zisul adevar despre sanatatea mea, cand m-am dus sa-mi fac analizele, au insemnat pentru mine o doza de curaj. Stiu ca e greu de imaginat, dar acolo, in mine, ma zbateam de toti peretii incercand sa accept ca poate toate asteptarile mele despre propriul destin aveau sa moara in chinuri in clipa in care voi intra in spitalul acela.

Am facut terapia bowen care m-a ajutat mult la nivel psihic.. analizele au iesit bune, slava cerului, dar inainte sa le fac, am avut suficiente nopti la dispozitie in care sa-mi privesc viata din multe alte unghiuri. Am cautat intelesuri dincolo de ceea ce credeam eu ca insemn pentru lume, pentru cei din jur, chiar si pentru mine..

Pe cat de negre au fost acele nopti si desi nu le doresc nimanui, cred ca m-au ajutat pe multe planuri. Mi-au deschis ochii si m-au facut sa apreciez o normalitate pe care o condamnam atat de aspru inainte.

Dupa ce am aflat ca RMN-ul a fost okay si sanatatea mea fizica a fost in regula, cea psihica a inceput sa-si revina la normal, ba chiar la fantastic. Atunci mi-am facut o promisiune, care mi-am jurat ca o voi tine minte pana la adanci batraneti:

 

Voi aprecia ceea ce am.

Voi avea grija de sanatatea mea zi de zi, atat cea fizica, cat si cea psihica.

Voi fi curajoasa si voi fi harnica.

Voi fi in miscare.

 

Pentru mine, atunci, a fost ca si cum deja eram condamnata la o viata scurta si neputinocioasa, iar cand am aflat ca lucrurile nu stau asa, m-am simtit atat de recunoscatoare, ca o fiinta pe patul de moarte, care a primit o noua sansa la viata.

Am incercat sa canalizez sentimentul acela intr-o amintire pe care sa mi-o tatuez pe privire si sa tin minte sa PROFIT de tot ceea ce mi se da si sa OFER tot ceea ce pot celor din jur.

Chiar si acum, timp in care iti scriu toate aceasta, simt ca parca n-ar fi trecut nici macar o zi de cand m-am desprins de anxietatea aceea si inca imi trece un fior pe sira spinarii cand ma gandesc la felul in care m-am putut schimba peste noapte.. dar partea buna e ca m-am schimbat la fel de repede si inapoi, mai stapana si mai recunoscatoare ca niciodata.

 

 

 

In 2016 mi-am propus sa nu ma mai uit inapoi.

Sa nu mai caut scenarii de ce s-ar fi putut intampla, ci sa ma focusez pe ceea ce inca se poate decide sau schimba.

Am incercat sa stau mandra in fata decizilor luate, sa le tin tin piept, sa le primesc si sa le zambesc.

Cred, in mare parte, ca am reusit sa fac asta.

Asa m-am si responsabilizat.. Am inceput sa-mi iau viata in propiile maini, sa-mi acord creditul unei reusite, dar si sa-mi asum nereusitele.

 
 
23.jpg

 

 

M-am contectat m-ai strans cu tine, cu voi.

Am inceput sa inteleg blogging-ul mai bine.. sa-mi vad rolul cu alti ochi si sa fiu mult mai ascultatoare fata de nevoile si curiozitatile tale.

Am inceput sa intreb.

Ai observat? Am inceput sa ma indrept catre un dialog si sa ma distantez cat se poate de monologurile tipice blogurilor personale.

 

 

 

M-am eliberat si de nevoia unui tipar personal.

Indiferent daca se numea cautarea unui stil vestimentar, care sa-l poata identifica oricine ca si al meu, sau la creerea unui repertoire interior despre cine sunt eu.

Cred ca, in sfarsit, dupa o indelungata adolescenta, am ajuns la concluzia ca nu trebuie sa stiu nimic succint. Ca, oricat de greu e de inteles, schimbarea e singurul lucru neschimbat la vietile noastre.. si asta ne priveste si pe noi.

Eu, de felul meu, nu sunt o persoana statornica. Nu ma mandresc cu asta, dar asa e. Si atunci mie, poate mai mult ca altora, mi-e greu sa ma limitez. Sa ma simt prinsa in cuie, chiar daca sunt in favoarea mea.

Stateam prin vara, undeva prin Iulie, de povesti cu o prietena despre blogul meu si entitatea mea ca fashion blogger in social media. Incercam sa-mi gasesc propriul profil generic al postarilor.

Ne intrebam amandoua: Tu ce vezi? Tie ce iti exprima? Cum te simti cand citesti asta?

Cautam o generalizare. Voiam sa putem curpinde tot ceea ce insemna activitatea mea intr-o singura propozitie. Nu. In cateva cuvinte sau chiar, preferabil, intr-unul singur.

Am incercat atunci. Ma simteam la sfarsit bine cumva.. ca si in comunism, cand fiecare avea un parcurs prestaibilit. Aveai un job si stiai concis care e treaba cu el, unde te afli in societate si in cele din urma, cine esti. Te dezbraca de responsabilitate, de nesiguranta, de nevoia de afirmare si de cautarea sinelui.

Eh.. cam asa m-am simtit si eu primele cateva zile. Okay, stilul meu vestimentar e classy.. dar e prea safe.. e asa si asa, eu sunt asa si asa.. blogul meu e asa.. etc.

Nu stiu ce sa spun. Idiferent daca atunci am putut gasi un etalon, o eticheta pentru mine, asa cum sunt convinsa ca si tu simti uneori nevoia sa iti gasesti pentru tine, acum m-am linistit.

Nu mai vreau sa fiu cumva. Vreau sa fiu cum sunt.

Nu vreau ca imaginea mea sa fie una prestabilita. Vreau sa pot purta o afurisita de Parka si atunci cand ma simt doamna, vreau sa-ti pot povesti de necazurile mele si atunci cand blogul meu ar trebui sa fie numai veselie si machiaje perfecte..

si cel mai important, vreau sa fiu judecata pentru cine sunt eu.

Nu pentru cine par a fi, cine am fost sau cine as putea fi. Sunt doar iluzii.

 

 

 

 

Apoi, daca tot am inceput sa insir procele mele mentale din anul -inca- curent, trebuie neaparat sa pomenesc cea mai frumoasa amintire avuta, si anume, logodna mea cu Andrei.

Stii deja toata povestea, cu toata trairea ca un roller coaster care a fost, din postarea aceasta.. dar printre cele mai placute surprize, a fost reactia ta, a voastra.

Nu ma asteptam niciodata ca acel articol va ajunga cel mai citit din istoria blogului. Nici ca va imbratisat de atatia oameni care au ajuns ulterior sa-mi scrie cate o vorba buna in online.

Nu stiu daca am cuvinte sa descriu cat de impresionata am fost. Chiar cand credeam ca sunt singura care mai are pofta pentru romantism traditional din lumea aceasta, mi-ati redat cumva increderea ca exista compasiune in oameni. Exista nevoia de putina magie, de o conexiune mai adanca decat un parteneriat intre sexe opuse si ca totusi, undeva, acolo, inca credeti in dragoste adevarata.

Eu chiar cred. Si oamenii ca mine sunt pe cale de disparitie, dar cand vad ca minoritatea noastra nu e atat de mica, mi se umple inima de bucurie.

 

Si chiar daca nu am luat-o luna dupa luna, cred ca am enumerat acele cateva aspecte importante pe care simt ca le-am realizat anul acesta.

Pe langa ele, m-am mai bucurat miliarde de sarutari, de sute de ore petrecute cu Andrei, de mana in masina oprita, povestind despre viata noastra cu ochii stralucind de entuziasm. De zeci de shooting-uri cu Vlad, langa apusuri superbe, langa elefanti de-asupra Clujului sau obositi dupa o zi de munca lunga, dar atat de satisfacatoare, care a rezultat in atata material vizual, care sa-mi sustina povestile pe care ti le-am scris aici.

 

 

 

Am lansat si Dyrogue Shop in luna Aprilie, atunci cand site-ul serba doi ani de existenta. Am filmat si un video cu ocazia aceasta. Capele din pene pe care le-am adus in shop mi-au adus incantarea unui mestesugar, care poate lucra doar cu pura imaginatie. Am descoperit asadar ca-mi place sa creez. Sa fac lucruri reale, tangibile, care pot ridica buzele unor oameni intr-un zambet onest.

Am vazut mare parte din Italia, am cunoscut o multime de oameni din fel de fel de domenii, de la Ferando din Sir Lanka care m-a sunat acu doua zile sa ne invite la el, la figuri pe care le stiam inca din copilarie, dar cu care nu apucasem sa interactionez pana decurand, pana la straini atat de familiari, care contribuie la dialogul creat aici.

M-am indragostit de Barcelona si de vibe-ul Peninsulei Iberice. Am inceput sa mananc conopida. M-am inscris la doua masterate. M-am dat pentru prima data cu snow board-ul. Am primit zeci de trandafiri in cutii superbe. Am desenat o multime de haine pe care am ajuns sa le si port. Am ajuns sa-mi pun sigla pe o cutie care a calatorit pe cealalta parte a lumii. Am inceput sa imi inregistrez momente ale vietii cu Insta Stories. Am fost pentru prima data la Vama Veche. Am citit ultimul Harry Potter si am simtit ca mi-am retrait copilaria. Am invatat sa fac pizza de casa cum n-ai mai vazut, am facut 23 de ani, am fost data pe spate de povestea si decorul din New York Cafe din Budapesta. Am scris o multime de articole si am corectat o gramda de greseli de ortografie, haha

...si in cele din urma, am facut planuri de revelion, ca sa terminam anul asa cum ne place noua cel mai mult, calatorind impreuna.

Voi pleca cu Andrei la Londra,

de aceea am hotarat sa scriu aceast articol cu cateva zile inainte de seara dintre ani.

 

Happy new year!

Daca pana plec nu reusesc sa mai postez ceva, vreau sa-ti doresc inca de acum un an nou fericit si o seara lunga, in care sa pui totul ce a trecut in perspectiva si sa incepi sa te entuziasmezi de tot ceea ce va urma!

xxx

 

 

 

 
 

 

Outfit details:

Liu Jo Parka ( via Unic Brands )

Stradivarius Chocker

Zara Ankle Boots & Black Jeans

Laura Maxim Bag

Random Tshirt I got as a gift from relatives living in Canada